Tratatul european de stabilitate fiscală - avantaje, dezavantaje, prevederi, dezbateri

Introducere

"Zona euro" este termenul oficial pentru grupul de state membre care au adoptat moneda euro ca monedă proprie.

Până în prezent, treisprezece state membre UE au adoptat euro ca monedă proprie: Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia şi Finlanda. Aderând la UE, noul stat membru se angajează să introducă euro în momentul în care va îndeplini toate criteriile necesare. Prin îndeplinirea acestor criterii, un stat membru demonstrează un nivel ridicat de convergenţă economică durabilă cu economia zonei euro înainte de introducerea monedei unice. Convergenţa economică reprezintă o garanţie a faptului că economia funcţionează bine în zona euro şi că statele membre se pot dezvolta şi prospera in cadrul acesteia.

Calitatea de membru al zonei euro consolidează gradul de interdependenţă economică dintre statele membre. Acestea au în comun moneda euro şi politica monetară indicată de Banca Centrală Europeană. Folosirea monedei unice şi politica monetară comună au ca efect intensificarea legăturilor comerciale şi financiare . Această integrare economică în creştere încurajează o mai strânsă coordonare a politicilor economice.

Având în vedere această interdependenţă, membrii zonei euro se confruntă cu provocări economice comune, specifice. Din acest motiv, începând din 1999, ministerele de finanţe ale statelor membre din zona euro s-au întrunit, în mod informal, într-un „Eurogrup”, pentru a discuta chestiuni legate de responsabilităţile comune privind moneda unică. La aceste întâlniri participă şi comisarul pentru afaceri economice şi monetare, precum şi preşedintele Băncii Centrale Europene.

Pactul de Stabilitate şi Crestere

Pactul de Stabilitate şi Crestere se înscrie în cadrul Etapei a III-a a Uniunii Economice şi Monetare, care a început de la data de 1 ianuarie 1999.

Scopul său este de a garanta că statele membre vor continua să depună eforturi pe linia disciplinei bugetare şi după introducerea monedei unice. Concret, Pactul cuprinde o rezoluţie a Consiliul European (adoptată la Amsterdam la 17 iunie 1997) şi două regulamente ale Consiliului de Miniştri adoptate la 7 iulie 1997 în care se precizează detaliile tehnice ale Pactului (supravegherea poziţiilor bugetare şi coordonarea politicilor economice, şi respectiv implementarea procedurii în caz de deficit excesiv).

Pe termen mediu, statele membre şi-au luat angajamentul de a urmări obiectivele realizării unui buget echilibrat sau aproape echilibrat şi de a prezenta Consiliului de Miniştri şi Comisiei un program de stabilitate până la data de 1 martie 1999 (urmând ca programul să fie actualizat în fiecare an). În acelaşi sens, statele care nu participă la etapa a III-a a Uniunii Economice şi Monetare vor trebui să întocmească un program de convergenţă.

Pactul este construit pe două aspecte cheie:

- un sistem de alarmă preventivă pentru identificarea şi corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să determine depăşirea pragului de 3% din PNB stabilit în Tratat pentru deficitele bugetare;

- un set de reguli cu efect descurajator pentru a exercita presiuni asupra statelor membre astfel încât acestea să evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectare a lor în caz că apar. Sancţiunile se aplică numai statelor participante la zona euro şi au valori între 0,2% şi 0,5% din PNB, în funcţie de gradul în care valoarea de referinţă de 3% este depăşită. Aceste sancţiuni se constituie, iniţial, în depozite nepurtătoare de dobânzi, urmând ca, dacă în 2 ani situaţia nu este corectată, să se transforme în amendă.

În cazul unui şoc al cererii simetric şi negativ (care creează o externalitate pozitivă de cerere şi negativă în privinţa ratei dobânzii), echilibrul necooperant va fi suboptimal, deoarece se caracterizează printr-o rată a dobânzii mai ridicată.

În acest sens se poate considera că Pactul de Stabilitate şi Crestere nu constituie doar un instrument de disciplină bugetara,ci şi unul de coordonare, deoarece limitează reacţia statelor membre la un şoc simetric al cererii, ceea ce permite o reacţie centralizată prin politica monetară unică.