Uniunea Europeană - origine, evoluție și perspective

Capitolul 1: Originile Uniunii Europene

Apariția Comunităților Europene nu a avut loc deodată, în urma unei singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalități marcante a vieții sociale de la jumătatea secolului trecut. Ideea Europei Unite și necesitatea unei strânse colaborări între statele din această zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente și situații care au arătat că europenii ar putea avea un destin comun mai bun decât fiecare dintre ei separat, priviți ca națiuni independente și total autonome.

1.1.Uniunea Europeană- constituire și origine

Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de ţări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.

Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui de-al doilea război mondial(1939-1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan internațional(norme de natură politică, monetară, socială și comercială). Aceste reglementări s-au concretizat, din punct de vedere tehnico-juridic, în negocierea și semnarea unor convenții internaționale.

La nivel european, experiența nefericită a războiului, imensele pagube materiale și omenești au impulsionat opinia politică a înalților demnitari europeni pentru a găsi soluții care să preîntâmpine declanșarea unei alte conflagații de dimensiunile celor două războie mondiale. Un rol important pentru apropierea statelor europene și pentru demarerea procesului de integrare în accepțiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional.

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței lansa declarația inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor naționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor dintre state. Realizarea acestei piețe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe care o cunoaștem astăzi pentru statele europene.

”Planul Schuman” , conceput pentru a evita un nou conflict armat de dimensiuni majore a pus sub control internațional ramurile de bază ale industriei de armament, prin intermediul unui tratat inviolabil, acceptat de către Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia, în calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani.

Încheierea tratatului s-a realizat mult prea devreme pentru ca părțile semnatare să afirme cu convingere perenitatea acestuia, însă instituțiile constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune nouă asupra vieții internaționale, în sensul urmăririi avantajelor individuale în procesul de realizare a interesului european comun. Negociatorii tratatului CECO au avut din partea națiunilor pe care le reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizație total nouă, atât din punct de vedere al obiectivelor, cât și al metodelor sale de transpunere în practică a misiunii trasate. La cererea reprezentanților Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, dar și o Adunare Parlamentară și o Curte de Justiție. Toate deciziile importante pentru viața economică și socială a țărilor semnate se acordau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui independență și autonomie au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu au fost încălcate în nici un fel.

Relațiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor de război dar în scurt timp s-a evidențiat nevoia unei mai strânse colaborări între statele fondatoare ale CECO. Paul Henz Spaark politician de origine belgiană, a redactat raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus și argumentat nevoia creării a încă două uniuni între statele europene: o uniune economică la nivel general, dar și o uniune particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea pașnică a energiei atomice.

Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile comunități s-au inspirat din concepțiile cu privire la instituțiile comune puse deja în practică prin tratatul CECO, pe calea unei uniuni din ce în ce mai stânse între popoarele europene. În aceeași zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat și Convenția cu privire la instituțiile comune, stabilind că tuturor celor trei comunități, create prin state diferite și cu misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competență aceeași Adunare parlamentară și aceeași Curte de Justiție. Deși avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituțiilor celor trei comunități CEE, CECO și CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie Unică și un Consiliu Unic(Tratatul de Fuziune al executivelor comunitare, semnat în 1965 și intrat în vigoare în 1967).