Analiza Orientului Mijlociu

Populatie – Acceptie calitativa

Orientul Mijlociu este o regiune a globului caracterizată printr-o serie de elemente ce o diferenţiazăsi îi conferă un statut distinct în cadrul sistemului internaţional, iar trăsăturile pe care le vom studia pe larg sunt cele referitoare la aspecte privind relieful, demografia, etnia si religia.

Orientul Mijlociu este situat pe continentul asiatic, cu centrul în bazinul est-mediteranean si se întinde de o parte si de alta a golfului persic, având ca predominantă cultura arabă si cea persană. Aceste sfere culturale au origini lingvistice si etnice diferite. Majoritatea geografilor vorbesc despre Orientul Mijlociu, ca fiind compus din : Arabia Sudita, Bahrain, Emiratele arabe Unite, Irak, Iran, Kuweit, Oman, Qatar si Yemen.

Termenul Orientul Mijlociu definește o zonă generală, astfel nu există granițe precise. Dacă din punct de vedere geografic, regiunea capătă mai multe accepţiuni în lucrările de specialitate sau în diferitele enciclopedii (Encyclopedia Britannica, National Geographic, www.maps.com, Middle East Research Institute Programme – MERIP, etc.), majoritatea geografilor vorbesc despre Orientul Mijlociu, ca fiind compus din : Arabia Sudita, Bahrain, Emiratele arabe Unite, Irak, Iran, Kuweit, Oman, Qatar si Yemen.

Întreg Orientul Mijlociu este caracterizat printr-un relief predominant deşertic, porţiuni de podiş uşor vălurit, traversat de văi seci, însoţite de o serie de oaze (lipsesc cursuri permanente de apă) şi mărginit de câteva lanţuri muntoase. Deasemenea întâlnim şi zone de câmpie aridă, foarte bogate în petrol.

Datorită relieful deşertic cauzat de o zonă climatică aridă, în Orientul Mijlociu, este concentrată o zecime din populaţia întregului continent Asiatic. Uscăciunea Asiei occidentale explică slaba densitate a populaţiei în zona respectivă, existenta încă nomadă a crescătorilor de animale. Populaţia totală a Orientului Mijlociu este de aproximativ 166 milioane de locuitori, iar suprafaţa sa este de 5,2 milioane de kilometri pătraţi cu o densitate de 31,8 locuitori pe kilometru pătrat.

Din punct de vedere demografic, regiunea este caracterizată printr-o rată anuală de creştere mult mai mare decât rata medie anuală de creştere pe glob. Mai mult decât atât, în Orientul Mijlociu, precum şi în restul ţărilor musulmane, procentul populaţiei tinere (sub 20 de ani) este foarte ridicat (în unele ţări se apropie de 50% sau chiar peste, piramida vârstelor fiind foarte îngroşată la bază), ceea ce înseamnă că la vârstele fertile ale acestor populaţii (15-49 de ani), rata generală de natalitate va înregistra o cifră foarte mare în raport cu media globală.

Luate în sine aceste date pot să nu fie considerate extrem de importante, însă ele devin fundamentale dacă avem în vedere faptul că populaţia Orientului Mijlociu este în proporţie de 94% musulmană, deci corelându-le cu indicatorul apartenenţei religioase.

Cele trei caracteristici majore, religia, etnia şi petrolul conferă acestei regiuni o importanţă majoră. Caracteristica cea mai importantă însă, mai ales în contextul internaţional actual, este apartenenţa majorităţii populaţiei la religia islamică, fapt care are implicaţii specifice de natură politică si socială.

Numit leagănul religiilor, credinţele născute în Orientul Mijlociu sunt încă vii, fiecare religie dezvoltându-se si prezentând mai multe ramuri, anume islamul, iudaismul şi creştinismul. Religia predominantă este islamul, însă în Bahrain, Irak şi Qatar există un procent scăzut de populaţie creştină.

Acum un secol, 20% din populaţia Orientului Mijlociu era creştină. În prezent, procentul abia ajunge la 5,6%. Instabilitatea politică, sărăcia şi ostilitatea religioasă au provocat un adevărat exod al creştinilor din regiune. Cauzele exodului sunt violenţele şi răpirile organizate de extremiştii sunaţi, care fac numeroase victime în rândul populaţiei creştine. Se estimează că, în Irak, de la o populaţie creştină de 1,3 milioane de persoane (la data invaziei americane) s-a ajuns la cca. 300.000 de creştini.

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în: sunniţi (90% dintre musulmani), kharigiti (0,2%)siitii (9,8%), dintre care 90% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic următoarelor surse: Coranul, Tradiţia profetului Muhammad (sunna), reflecţia si consensul.

Sunniții sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice

Kharijiții, pornind de la ideea egalității tuturor credincioșilor, cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios. Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate grave.

Șiiții pun accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția, ceea ce ii îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari între om și Dumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.

Două elemente principale deosebesc un grup de oameni de altul - limba şi religia. În lume există aproximativ 4000 de limbi diferite, multe înrudite între ele în familii lingvistice.

Aşa cum am observat până acum, Orientul Mijlociu pare sa aibă o masă omogenă de populaţie, limba oficială predominant vorbită fiind araba, excepţie făcând Iranul (limba oficială este persana). Însă în Bahrain, Oman si Qatar limba uzuală este engleza, lucru ce se datorează faptului că cele trei au fost colonii britanice si au preferat utilizarea în continuare a limbii engleze, pentru dezvoltarea economică.

Cu toţii aparţinem aceluiaşi grup de fiinţe - specia Como sapiens - dar în cadrul acestui grup există câteva tipuri fundamentale numite rase. Există patru rase omeneşti de bază: caucaziană, mongoloidă, australoidă si negroidă. Fiecare rasă poate fi împărţită în mai multe populaţii.

În general, caucazienii au pielea deschisă la culoare. Aici sunt incluşi majoritatea europenilor, nord-africanii, popoarele Orientului Mijlociu si indienii.

Deplasându-se dintr-o regiune a lumii în alta, grupurile rasiale au fost nevoite să se adapteze diferitelor condiţii climatice si de viată ceea ce a determinat evoluţia grupurilor rasiale si implicit a etniilor.

Astfel, populaţia predominantă este cea arabă (în Arabia Saudită si Yemen 99%), însă în Bahrain găsim si populaţie hindusă (16%), pakistaneză (5%), în Emiratele Arabe Unite, indopakistaneză, în Irak, kurdă (15%), turcă(2%), în Kuweit, kuwaitiană (40%), în Oman, baluchistană(4%), persană (3%), indopakistaneză(3%), în Qatar, indopakistaneză(34%) si persană (15%). În Iran etnia predominantă este cea persană (65%), însă găsim si etnii minoritare precum cea kurdo-tătară(20%), kurdă(8%) si arabă(2%).