Organizarea administrativă a României în secolele XIX-XX

Organizarea administrativ-teritoriala, ca forma de regionare politico-sociala este o consecinta si totodata o premisa importanta a dezvoltarii social-economice a unei tari. Teritorializarea, transformarea spatiului geografic in teritoriu, prin luarea sa in posesie de catre membrii unei colectivitati, reprezinta baza oricarei organizari administrativ-teritoriale.

Prin organizare administrativ-teritoriala se intelege deci, delimitarea teritoriului in unitati administrative pentru stabilirea la nivel teritorial a organelor puterii centrale, cu scopul realizarii sarcinilor locale si a celor generale, in mod eficient si unitar pe intregul stat. La randul lor, unitatile administrativ-teritoriale sunt portiuni din teritoriul unui stat delimitate prin acte normative, in care autoritatea asupra desfasurarii activitatii economico-sociale este exercitata de catre o institutie administrativa subordonata puterii centrale.

Notiunea de unitate administrativ-teritoriala, are doua sensuri distincte:

-Teritorial, de circumscriptie administrativa a teritoriului de stat, exprimand sfera de competenta teritoriala a organelor puterii locale.

-Uman, de colectivitate teritoriala locala, adica totalitatea populatiei ce locuieste pe o anumita portiune a teritoriului statului, cu interese publice locale proprii, distincte, exprimate printr-o organizare juridica si administrativa proprie.

Raportul dintre politic si administrativ este evidentiat de insusi structura statului: rolul factorului politic este determinat in cadrul statelor cu structura federala, a caror autoritate este transferata la nivel local, in vreme ce in statele cu structura centralizata, bazate pe delegarea autoritatii, functia centrelor coordonatoare de nivel local este preponderent administrativa.

Primele incercari de organizare administrativ-teritoriala in Principatele Romane ( 1860-1918 )

Crearea unei administratii unice atat pentru Moldova cat si pentru Tara Romaneasca, in decembrie 1860, ca urmare a unirii din 24 ianuarie 1859, a condus la initierea primului proiect de organizare administrativa a teritoriului Romaniei. Acesta a fost prezentat in fata Adunarii Legiuitoare, la 19 martie 1862, de catre Barbu Catargiu, presedintele primului govern comun al tarii.

Se urmarea realizarea unei bune legaturi intre diferitele regiuni ale tarii, intre puterea centrala si administratiile locale, cu scopul unei bune corelari a deciziilor centrale in raport cu potentialul si necesitatile colectivitatilor locale.

Proiectul de lege prevedea impartirea teritoriului tarii in 4 regiuni ( prefecturi generale ), ce coincideau in general cu regiunile istorice:

-Regiunea de Nord, cu 9 judete urma sa aiba resedinta la Iasi si sa se suprapuna peste jumatatea nordica a Moldovei;

-Regiunea Maritima, cu 8 judete urma sa aiba resedinta la Galati si sa cuprinda jumatatea sudica a Moldovei;

-Regiunea Centrala, cu 9 judete si resedinta la Bucuresti, cuprindea Muntenia;

-Regiunea Occidentala ( Olteana ), cu 6 judete avea resedinta la Craiova.

S-a considerat ca o asemenea lege nu ar fi fost oportuna in acel moment, deoarece o divizare a tarii pornind de la provinciile istorice ar fi exacerbate sentimentele regionale, ingradind considerabil posibilitatile deplinei unificari. Prin urmare s-a adoptat, la 2 aprilie 1894, Legea pntru consiliile judetene, ce acorda judetelor personalitate juridical, ele avand putere publica, dar si anumite drepturi si obligatii.