Legislație europeană privind creșterea și comercializarea scoicilor

1.Conchilicultura

Conchilicultura, denumirea pentru cultivarea scoicilor, rămâne o activitate de cultivare extensivă. Aceasta se bazează în mare parte pe specimene născute în mediul natural şi pe nutrimentele date de mediu, fără niciun fel de interferenţă.

Gradul ridicat de sofisticare al procesului şi ale tehnicilor permite obţinerea unui randament optim din ceea ce ne oferă natura. În Europa, cultivarea stridiilor (ostreicultura) şi cultivarea midiilor (mitilicultura) reprezintă 90% din producţia conchilicolă. Aceste tipuri de cultură sunt foarte vechi, primele tentative datând din Antichitate.

Ostreicultura este în prezent o activitate tradiţională în anumite ţări din UE, precum Franţa (90% din producţia UE) şi Ţările de Jos. În alte ţări, ca de exemplu Irlanda, cultivarea stridiilor este mai recentă. Diferitele metode de cultivare se bazează pe metode tradiţionale. În Europa sunt cultivate două specii: stridia plată (Ostrea edulis) şi stridia scobită de Pacific (Crassostrea gigas), cea mai des întâlnită. Stridiile necesită în jur de 3 – 4 ani pentru a ajunge la mărimea de comercializare.

La rândul său, mitilicultura se ocupă de două specii, în funcţie de zona geografică de producţie: midia comună (Mytilus edulis), mai mică, în regiunile de nord şi midia de Mediterană (Mytilus galloprovincialis), mai mare, numită şi „de Spania” sau „mediteraneană”, în regiunile de sud. Metodele de cultivare variază în funcţie de specie şi de regiune.

În Europa se mai cultivă şi alte specii de scoici, printre care scoici bivalve, moluşte comune, scoicile Saint Jacques şi crevetele mide.

Cultivarea scoicilor bivalve (europene sau de Filipine) este mai recentă decât cele precedente. Aceasta a apărut în anii 1980, când pescuitul manual sau cu ajutorul dragelor nu a mai fost încurajat, cu scopul de a proteja resursele. Reproducerea se efectuează pe cale naturală, în unităţile de producţie, sau controlat, în unităţi de eclozare. Larvele sunt puse să crească în rezervoare pe fundul bazinelor umplute cu apă de mare sau direct în parcurile de cultivare. După trei luni, scoicile tinere sunt însămânţate în zona tidală (Normandia, Bretania, Cantabria, Galia) sau în lagune (Poitou-Charentes, Émilie-Romagne, Veneto) şi sunt recoltate doi ani mai târziu. Majoritatea producţiei europene se realizează în Italia.

Indiferent de metoda utilizată, cultivarea midiilor de desfăşoară întotdeauna în zone bogate în plancton. Midiile se hrănesc cu aceste micro-organisme filtrând în continuu apa mării.

Cultivarea până la momentul recoltării durează aproximativ un an. Există patru metode folosite pe litoralul european:

• Pe suprafeţe netede sau prin împrăştiere (în principal în Ţările de Jos) – Puieţii sunt răspândiţi pe bancuri de mică adâncime, în general în golfuri sau locuri ferite, unde se fixează de sol. Recoltarea se efectuează prin dragare cu ambarcaţiuni echipate special.

• Pe piloţi (numiţi bouchots în Franţa) – Cultivarea se realizează pe rânduri de piloţi de lemn plantaţi în zona inter-tidală. În jurul unui pilot se înfăşoară şi se fixează între 3 – 5 m de frânghie de captare sau spirale umplute cu larve. Ansamblul este acoperit cu o plasă pentru a evita ca midiile să cadă pe măsură ce cresc pe pilot. Recoltarea se face prin răzuire manuală sau mecanică, operaţiune ce constă în desprinderea mănunchiului de midii de pe suportul de lemn.

• Pe frânghii (în Spania şi Mediterană) – Midiile sunt fixate pe funii care atârnă vertical în apă, pornind de la o structură fixă sau flotantă. Această tehnică este adaptată pentru apele unde mareele sunt slabe, precum Marea Mediterană, însă este folosită şi în Oceanul Atlantic cu dezvoltarea mitiliculturii în larg, cum ar fi în Franţa, Irlanda şi Belgia. Recoltarea se face prin răzuire, după ce sunt scoase frânghiile din apă.

• Pe tăblii – În unele locuri, midiile sunt cultivate la fel ca stridiile, în buzunare situate pe tăblii fixate în zona tidală sau pe sol.

Obiectivul politicii Uniunii Europene în materie de siguranţă alimentară este de a proteja sănătatea şi interesele consumatorilor, în paralel cu asigurarea unei bune funcţionări a pieţei unice. În acest sens, UE elaborează şi monitorizează respectarea standardelor de control în ceea ce priveşte igiena alimentelor şi a produselor alimentare, sănătatea şi bunăstarea animalelor, aspectele fitosanitare şi prevenirea riscurilor de contaminare cu substanţe externe. De asemenea, UE stabileşte norme pentru etichetarea adecvată a alimentelor şi a produselor alimentare. Politica în materie de siguranţă alimentară a fost reformată la începutul anilor 2000, în conformitate cu abordarea „De la fermă la consumator”, garantând astfel un înalt nivel de siguranţă pentru alimentele şi produsele alimentare comercializate în cadrul UE, în toate etapele lanţului de producţie şi de distribuţie. Această abordare se referă atât la alimentele produse în Uniunea Europeană, cât şi la cele importate din ţările terţe.

2.Directiva 2002/99/CE a Consiliului din 16 decembrie 2002 de stabilire a normelor de sănătate animală care reglementează producţia, transformarea, distribuţia şi introducerea produselor de origine animală destinate consumului uman.

Această directivă armonizează şi consolidează cerinţele privind sănătatea publică veterinară răspândite în legislaţie. Consolidarea se referă la aplicarea mai strictă a principiilor privind sănătatea animală şi la extinderea domeniului de aplicare.

Directiva acoperă astfel toate etapele de producţie ale unui produs de origine animală: producţia primară, transformarea, transportul, depozitarea şi vânzarea. Directiva se aplică, de asemenea, animalelor vii destinate consumului uman. Pe de altă parte, ea stabileşte condiţiile de sănătate animală aplicabile în toate aceste etape.

Condiţii generale de sănătate animală

Această directivă confirmă faptul că statele membre sunt responsabile cu măsurile care trebuie luate pentru eradicarea transmiterii bolilor de la animale. De asemenea, directiva stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească produsele de origine animală, interzicându-le în cazul în care provin din teritorii supuse unor restricţii de sănătate animală. În acest ultim caz, directiva prevede condiţiile pentru o eventuală derogare de la măsura respectivă.