Silvicultură și produsele pădurii - măceșul

Cap. I Prezentare generală

Măceşul, cu denumirea ştiinţifică Rosa canina, aparţine de genul Rosa, cu circa 200 de specii, existente în regiunile continentale şi subtropicale ale emisferei nordice. Dintre acestea, în România cresc 51 specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina.

În urma evoluţiei ştiinţelor farmaceutice, agronomice şi silvice, măceşul a fost reconsiderat, ca factor de stabilizare şi combatere a eroziunii solului, portaltoi de trandafir, sursă de fructe vitaminizante, de flori pentru dulceaţă şi parfum. În lumea vegetală, măceşele (mai exact, pulpa măceşelor) sunt campioane absolute de vitamina C, de unde şi nenumăratele lor utilizări medicinale.

Denumiri populare:

cocadăr, mărăcinele cioarei, măcieş, mărăcinele coţofanei, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, trandafir de pădure, trandafir câinesc, zgorghin etc.

Istoric:

Legenda aminteşte despre grecii antici care susţineau că Afrodita, zeiţa frumuseţii, dragostei, căsătoriei şi a fertilităţii, era îndrăgostită de frumosul Adonis. Acest cuplu nu a fost pe placul lui Marte, zeul războiului, care o dorea pe Afrodita pentru el. Când Marte a vrut să-l omoare pe Adonis, atunci Afrodita a fugit în ajutorul iubitului ei, dar s-a înţepat într-un măceş ghimpos. Picăturile din sângele ei au căzut pe petalele alb-roze ale florilor de măceş şi astfel au apărut frumoşii trandafiri roşii şi parfumaţi.

Încă din Antichitate, măceşul este foarte preţuit. Dioscoride nu numai că ne descrie planta, dar ne oferă următoarea reţetă: „striviţi şi apoi stoarceţi bine frunze proaspete de măceş. Cu sucul obţinut puteţi trata afecţiuni ale gingiilor.”

Măceşul este un arbust înalt de 1-2 m, ale cărui tulpini şi ramuri atârnă. Lăstarii tineri şi fragezi răsar perpendicular pe sol, dar curând se lignifică şi se apleacă, astfel încât vârful ramurii se îndreaptă spre sol, după ce formează un arc amplu. Din partea superioară a acestui arc, în anii următori credc ramuri scurte, purtătoare de flori, ce dau apoi lăstari lungi, verticali, care la rândul lor se arcuiesc spijinindu-se pe ramurile mai bătrâne. Frunzele măceşului sunt compuse, 5-7 lobate, impar penate. Frunzuliţele, care sunt ba netede, ba uşor acoperite cu perişori, au formă ovală şi marginea zimţată. Pe ramurile şi nervurile mediane ale frunzelor şi lângă peţiolul florilor se găsesc ţepi ascuţiţi, în formă de cârlig. Seminţele sunt strânse într-un receptacul închis cu un inel cărnos de culoare galbenă. Când se coace, acest receptacul capătă culoarea roşu aprins, devine cărnos şi are un gust foarte bun. Astfel iau naştere măceşele, care au în interior o mulţime de semincioare acoperite cu perişori şi au forma unei nuci mici. Păsările sunt cele care le răspândesc.

Perioada de înflorire este în iunie-iulie.

Petalele măceşului se recoltează în iunie şi iulie. Măceşele (Fructus cynosbati), sau fructele false (Semina cynosbati) se recoltează de la sfârşitul lunii august până în mijlocul lui noiembrie. Recoltarea măceşelor se face cel mai bine după primul îngheţ, deoarece atunci carnea pseudo-fructului este moale şi capătă gust bun, dulce-acrişor, uşor astringent. Măceşele necoapte nu se recoltează. Cele cu pete negre şi ciupite trebuie distruse, deoarece în ele au fost depuse ouălele muştei de măceş (Spilographa alternata). Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârg, cu pulpa încă tare