Extras din proiect

Regiunea de la Dunărea de Jos a reprezentat întotdeauna o zonă de interferențe etnice, culturale, politice și mai ales economice.

În a doua jumătate a mileniuului I a.Chr., litoralul Mării Negre, o adevărată „placă turnantă” a civilizaţiei eurasiatice, a fost puternic influenţat de colonizarea greacă şi apoi de cucerirea romană. Primele aşezări ale grecilor antici în Nordul Mării Negre au apărut în specolele VII-V a.Chr.

Întemeierea coloniei milesiene Histria, posibil în a doua parte a secolului VII a.Chr. a adus, în zona dobrogeană a litoralului Pontului Euxin, pătrunderea elementului grec, determinant în evoluţia vieţii economice, sociale și religioase a teritoriului dintre Dunăre şi Mare. Evoluţia Histriei, deși mai scăzută, la început, a transformat-o, între secolele V – IV a. Chr. într-una din cele mai prolifice centre, din punct de vedere economic , devansând celelalte două coloniigrecești: Tomis și Callatis. Acest lucru a fost posibil şi datorită relaţiilor profunde manifestate cu populaţia locală , impactul fiind dezvăluit prin descoperirile privind cultura materială, influenţe pătrunse pe calea schimburilor . Coloniile grecești, fortificate și dispunând de un teritoriu rural, erau integrate într-un sistem defensiv, cu rolul ca să apere şi să menţină activitatea de comerţ atât de bine reliefată și în săpăturile arheologice.

Teritoriul colonizat de greci nu era unul depopulat, aici existând comunităţi ale tracilor septentrionali, care în perioada respectivă au atins un nivel relativ înalt în dezvoltarea economică și astfel au reușit să creeze condiţii favorabile pentru desfacerea mărfurilor greceşti. În primele sale secole de existență, Histria, și-a extins teritoriul spre nord, zona Dobrogei centrale fiind în continure locuită și controlată “politic” de populația indigenă getică; teritoriul orașelor grecești era compus dintr-un teritoriu propriu-zis (chora) și o “zonă de influență” mult mai întinsă, cu un statut juridic fluctuant și controlată mai mult sau mai puțin de cetate; observațiile arheologice sunt confirmate și de cele geografice – teritoriul propriu-zis al cetății este demarcat de un brâu de dealuri care urmează traseul actualelor sate – Sinoe, Fântânele, Cogealac, Săcele, în timp ce un alt brâu de dealuri, cel de pe malul drept al râului Casimcea pare să delimiteze morfologic “zona de influență”.

Importurile în regiunea Mării Negre, în general, erau axate pe uleiul de măsline, vin, fructe și produse de lux (uleiuri, parfumuri, pudre), fapt confirmat prin descoperirile unei cantităţi importante de ceramică (amfore de Thasos, Rhodos, Sinope, Heracleea Pontică, Cos, Chios, etc.) sau de lux (amforete unguentarii, boluri, cești, cupe deliene, kantharoi, lagynoi, lekytoi, oenochoe, skyphoi) . Acestea erau articolele care formau încărcătura de bază a vaselor elinilor care aveau ca destinaţie porturile străine infiltrate în lumea barbară.

De la indigeni cele mai întrebate produse valorificate erau cerealele, mierea, ceara (folosită mai ales pentru sigilii), inul şi pînza de in, peştele sărat şi materialul lemnos. Existența unui schimb de produse, dintre Grecia egeeană și aria pontică, reiese și din sursele antice : ”în privința celor necesare vieții, ținuturile pontice ne dau vite și sclavi în număr foarte mare și de o cantitate recunoscută de toți ca excelentă... în schimb, primesc din prisosul regiunilor noastre ulei și tot feluri de vinuri”. Vânzarea unei amfore cu vin la prețul unei vite putea să fie înlocuită cu schimbul direct .

Dispunerea geografică a siturilor antice – nordul Dobrogei – a favorizat accesul direct la traseele comerciale practicate din și spre centrele de distribuire din coloniile pontice ; prezența lor foarte redusă în partea de sud-vest a județului Tulcea, poate fi pusă, în acest moment pe seama unei cercetări insuficiente a acestora.

O alta problemă de definit ar fi frecvența în lumea getică a amforelor grecești, apartinând diferitelor centre de prelucrare, în perioada sec. IV- I a. Chr. În discutarea oscilațiilor relațiilor comerciale trebuie să avem în vedere, în egală măsură, situația economică a orașului importator și a centrului de export.

Astfel, locul Histriei, ale cărei interese se marginau la teritoriul ei – fie că era cuprinsă, sau nu, zona de vărsare în mare a brațului Sfântu Gheorghe, este luat de negustorii egeeni și pontici . Pornind de la acest fapt și coroborând cu locul și numărul descoperirilor, încadrarea cronologică a materialului amforistic, am stabilit procentajul și perioada istorică în care se constată frecvența maximă a amforelor de o anumită proveniență în nordul Dobrogei. Conform tabelelor (Planșa 57), de la sfârșitul secolului V a.Chr. începutul sec. IV a.Chr. întâlnim doar două centre producătoare: Heracleea Pontică și Mende, pentru ca în secolul IV a. Chr. să predomine importurile thasiene, heracleene ca si cele din Chios.

De departe se diferențiază Thasosul (110 descoperiri), fapt ce demostrează un comerț cu mărfurile acestui centru.

Thasosul cunoaște la jumătatea sec. IV a. Chr., odată cu introducerea obiceiului ștampilării, începutul unei activități comerciale stabile și se prefigurează ca prim centru exportator pe piața din zona Gurilor Dunării . Acest moment se poate lega, de “politica tracică”, inițiată de Filip II și continuată de Alexandru Macedon . Se poate spune, pentru acest secol, că a existat un comerț înfloritor, prin apariția simultană în această zonă, a importurilor din Rhodos, Sinope, Heracleea, Chersones.

Referitor la comerțul din Thasos, pe baza a trei documente epigrafice thasiene , putem spune că exista în acest centru o mare riguozitate în ce privește caracterul legislativ și fiscal al comerțului cu vin: se interzicea vânzarea recoltei (must sau vin) înainte de “1 Plynterion”; se reglementau comerțul pentru vânzări en-gross.

Vânzarea recoltei însemna deschiderea “sezonului de tranzacții”, posibil, mai-iunie , când, agronomic vorbind, se estima producția agricolă cu o pecizie satisfăcătoare sau incorectă, pentru a elimina pierderile. Tocmai această interzicere ne arată clar faptul că existau aprecieri incorecte ale producției de vin, iar legiuitorul dă și sancțiunea pentru cine încalca legea – cumpărătorul este amendat cu o sumă egală celei la care se ridicase tranzacția, iar vânzătorul rămâne nesancționat .