Legea Țării și Instituțiile Sale

1. Terminologie.

În condiţiile feudalismului dezvoltat, instituţiile juridice păstrează un important fond de norme străvechi la care se vor adăuga şi numeroasele reguli noi. Continuitatea vechilor norme ne ajută implicit şi la cunoaşterea instituţiilor feudalismului timpuriu când ele s-au format întrucât după întemeierea statelor feudale româneşti documentele cu conţinut juridic rămase permit reconstituirea lor. Deşi în instituţiile respective s-au integrat şi noi norme proprii evoluţiei societăţii feudale în general s-a păstrat şi vechea terminologie juridică cum se va vedea în cele ce urmează cu privire la Tara, Legea Ţării şi Ţăran.

Ţară este denumirea generalizată pentru toate formele de organizare politică existente pe teritoriul românesc în perioada feudalismului timpuriu uniuni de obşti campulung-uri cnezate voievodate. După întemeierea statelor feudale româneşti care au supravieţuit vor continua să se numească tot Tara cum este cazul cu Tara Vrancei din Moldova ca şi Ţările Haţeg, Făgăraş, Maramureş din Ardeal.

Legea Ţării este denumirea care s-a generalizat încă din perioada feudalismului timpuriu pentru ansamblul normelor juridice în cadrul uniunilor de obşti a, ţărilor romanilor fără vreun determinativ teritorial geografic sau etnic ceea ce denotă caracterul unitar al acestor norme. Aşa cum denumirea de, ţară a continuat să se aplice şi statelor feudale româneşti după întemeierea lor tot aşa,, Legea Ţării ‘’ a continuat să denumească totalitatea regulilor de drept aplicate în viaţa juridică a acestor state. Ea este denumirea consacrată şi folosită în toate straturile sociale şi figurează atâta în actele cancelariei domneşti cât şi în zapisele particularilor.

Apariţia legislaţiei laice scrise la mijlocul sec. XV a provocat o altă schimbare în terminologia vechiului nostru drept, Lege şi zakon au început să fie denumite numai norme juridice scrise, iar cele nescrise s-au numit, Obicei. Demarcaţia aceasta se constată chiar de la domnitorul Vasile Lupu, cel care s-a îngrijit de întocmirea pravilei, Cartea românească de învăţătură şi care atunci când judeca se referea la, legea noastră şi a ţării. Pravilele şi codurile care au urmat au introdus în textele lor unele obiceiuri sub numele de, pământescul obicei sau numai de, obicei.

Pravilele din sec. XVII îndeplineau un rol subsidiar în raport cu Legea sau Obiceiul Ţării. Legea Ţării a constituit un drept complet al societăţii feudale româneşti, al tuturor relaţiilor feudale, a ţinut multă vreme locul şi de constituţie politică şi de condica civilă şi criminală. Totuşi abuzul de folosire a termenului de obicei, pământesc sau al, pământului determinat pe unii autori să afirme că Legea Ţării ar fi doar, un drept privitor la actele de proprietate, drept al proprietarilor la raporturile dintre ei că stăpâni ai pământului.

Desigur că acest drept al unui popor sedentar, de agricultori, Legea Ţării prevedea numeroase reguli cu privire la proprietatea imobiliară asupra pământului, dar nu poate fi redusă numai la atât. Este adevărat că prin Codul civil din 1865 rolul normelor nescrise a fost restrâns numai în cazurile când legile încuviinţau aplicarea lor.

1.1. Organele centrale ale statului cu privire la Legea Ţării

Domnia această instituţie centrală cu putere supremă în stat a apărut odată cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, ea este rezultatul firesc al unui proces de lungă durată cu puncte solide de sprijin în instituţiile anterioare cnezate şi voievodate.

Titularul instituţiei domniei era, domnul său şi marele, voievod. Pentru exercitarea conducerii statale instituţia domniei dispunea de organe executive şi consultative atât la nivel central cât şi local. Domnul se înfăţişa ca unic reprezentant al statului al ţării. Domnul, ca şef al statului vârf al întregii ierarhii feudale exercita atribuţiile în domeniul politicii interne (administrative, militară, legislative şi judecătorească) şi externe (relaţiile de cooperare cu statele vecine încheierea unor tratate de alianţă)

Funcţia administrativă a domnului constă în prerogativele acesteia de a hotărî cu privire la: Numirea în funcţii a dregătorilor, dreptul de cetăţenie, executarea deciziilor judiciare, baterea monedei naţionale.

Funcţia militară conferea domnului înaltă calitate de comandant suprem al armatei. Începând cu sec. XV se formează armate regulate, conduse de dregători special instruiţi în domeniul purtării războaielor. Funcţia Legislativă a domnului conferea acestuia dreptul de a emite hotărâri şi norme juridice cu caracter general adoptate de regulă cu acordul sfatului domnesc şi al adunării stărilor.

Funcţia judecătorească, domnul era judecătorul suprem al tuturor supuşilor săi, hotărârile judecătoreşti ale domnului aveau forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia.