O problemă controversată - evreii din România în anul 1940 - cazul ținutului Dunărea de Jos

Anul 1940 a însemnat pentru România o succesiune de evenimente tragice datorate jocului de interese al marilor puteri ale momentului în sud-estul Europei. Vara acelui an a marcat consecutiv izolarea diplomatică şi militară a României – datorită capitulării Franţei în vest, urmată de pierderile teritoriale – Basarabia, nordul Bucovinei, nord-vestul Ardealului şi Cadrilaterul – în favoarea statelor revizioniste vecine, toate la un loc provocând dispariţia de pe hartă a României Mari şi includerea ţării în tabăra puterilor Axei.

În cadrul unora dintre evenimentele menţionate, în special în cazul pierderii teritoriilor de la est de Prut, comunitatea evreiască din România a îmbrăţişat diverse poziţii. Unele chiar surprinzător de ostile faţă de statul român şi reprezentanţii acestuia: funcţionari, populaţie, armată.

Nu întâmplător am preferat în titlu expresia „problemă controversată” referitor la atitudinea evreiască şi rolul jucat de această etnie în evenimentele legate de ultimatumul sovietic şi cedarea provinciilor din stânga Prutului. În istoriografia românească s-au scris mii de pagini despre cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, însă amestecul unora dintre evreii români în agresiunea sovietică din vara anului 1940 a fost abordată în mod diferit de istorici, chestiunea rămânând „controversată” datorită absenţei unei bine cunoscute „reguli” gândite de istoricul antic Tacitus, sine ira et studio, „fără ură şi părtinire” în cercetarea trecutului. Unii dintre istorici, adoptând o poziţie extrem de favorabilă comunităţii evreieşti din România, au încercat să minimalizeze subiectul ori chiar să-l ignore complet, în timp ce alţii, tratând istoria dintr-o perspectivă naţionalistă, au consemnat doar acţiunile antiromâneşti provocate atunci de unii evrei, aducând ulterior acuze întregii comunităţi, refuzând astfel să descifreze totalitatea şi complexitatea evenimentelor.

Această lipsă de obiectivitate nu se datorează unei absenţe a documentelor, ci este determinată de subiectivismul interpretării lor şi uneori de folosirea doar a unei părţi a materialului documentar în sprijinul tezelor proprii. Se simte nevoia unei mai îndelungate aşteptări pentru ca toate aceste atitudini şi resentimentele care stau la baza lor să fie uitate, iar cercetarea istorică să fie lipsită de prejudecăţi inutile. După părerea noastră, cel mai obiectiv autor, până în momentul de faţă, este mult mediatizatul Alex Mihai Stoenescu, care a prezentat în cartea sa Armata, mareşalul şi evreii, evenimentele din perspectiva ambelor tabere de istorici, concluziile fiind extrem de pertinente.

Lucrarea de faţă, bazată pe documentaţia studiată în arhivele gălăţene, încearcă să descopere, după modelul autorului menţionat, rolul jucat de evreii din ţinutul Dunărea de Jos în problema cedării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în vara anului 1940.

Ţinutul Dunărea de Jos, ca unitate teritorial-administrativă, a luat naştere în urma legii din 14 august 1938, care decreta împărţirea ţării în zece ţinuturi, păstrându-se, cu foarte puţine excepţii, limitele vechilor judeţe ale României interbelice . Ţinutul Dunărea de Jos cuprindea zece dintre aceste judeţe dintre care cinci în Moldova – Covurlui, Tecuci, Tutova, Fălciu şi Putna, două judeţe din Muntenia – Brăila şi Râmnicu-Sărat, judeţul Tulcea din Dobrogea şi , ce este mai important pentru studiul de faţă, două judeţe sud basarabene – Cahul şi Ismail . Acest ţinut era al doilea din ţară ca mărime , având o suprafaţă de 37 958 km2 şi o populaţie de cca. 2 040 000 locuitori (conform recensământului din 1930). Centrul administrativ era la Galaţi, unde îşi avea sediul şi rezidentul regal al ţinutului .

Situarea pe teritoriul său a Dunării maritime – o importantă arteră comercială – şi nu în ultimul rând întretăierea unor căi de comunicaţie dinspre şi spre celelalte zone ale ţării confereau acestui ţinut o deosebită importanţă din punct de vedere economic. Aceste condiţii favorabile desfăşurării unor ample activităţi comerciale au determinat apariţia încă înainte de primul război mondial a numeroase familii de evrei, care s-au instalat în regiune şi care au contribuit la dezvoltarea economică a zonei. Astfel că în anii 1938-1939 regăsim numeroase comunităţi evreieşti în ţinut, concentrate preponderent în mediul urban, cu precădere în judeţele din Moldova şi Basarabia. Galaţi, Brăila, Cahul, Tecuci, Bârlad, Leova, Ismail sunt câteva dintre oraşele şi târgurile care au adăpostit segmente ale minorităţii evreieşti. Din punct de vedere statistic, procentajele referitoare la prezenţa evreilor în comunele urbane din ţinut sunt situate între 3% (localitatea Vâlcov, jud. Ismail) şi 35,5% (oraşul Leova, jud. Cahul) . La nivelul întregului ţinut, populaţia de această etnie reprezenta aproximativ 4-5 procente din totalul populaţiei.

Aceasta era, în linii mari, situaţia numerică a populaţiei evreieşti din ţinutul Dunărea de Jos în momentul când în plan internaţional evenimentele s-au precipitat şi a izbucnit cel de al doilea război mondial. După încheierea conflictului cu Finlanda – în martie 1940 – şi după capitularea Franţei, aliata tradiţională a României – în iunie acelaşi an – Uniunea Sovietică a început punerea în practică a pretenţiilor sale teritoriale în detrimentul statului român. De altfel, acest lucru fusese stabilit în cadrul protocolului adiţional secret al tratatului de neagresiune sovieto-german, încheiat la 23 august 1939 între ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentropp, şi omologul său sovietic, Veaceslav Molotov .

Intervenită pe fondul crizei generalizate, a paraliziei democraţiei româneşti şi dizolvării ei în regimul autoritar carlist, precum şi a prăbuşirii sistemului de alianţe al României şi izolării ei pe plan diplomatic, agresiunea sovietică din vara anului 1940 a provocat panică în toate straturile societăţii româneşti. Cu ocazia evenimentelor de la sfârşitul lunii iunie, ţinutul Dunărea de Jos a pierdut cele două judeţe sud basarabene, Cahul şi Ismail. Şocul produs asupra populaţiei din zonă, în chiar primele zile de după invazie a fost imens; locuitorii oraşelor erau îngroziţi şi derutaţi, cu excepţia simpatizanţilor comunişti care se constituiseră în aşa zisele „patrule ale autoapărării civile” .