Politica Economică a României

Politica economică a României

între primul şi al doilea război mondial

Pentru desăvârşirea mecanismului unitar al economiei româneşti, după 1918, factorii de decizie ai tării – parlamentul, guvernul - şi alături de aceştia reprezentanţii partidelor politice, specialiştii din economie, opinia publică, s-au preocupat de “integrarea şi sudarea componentelor comune ale economiei naţionale – produs istoric al acumulării şi activităţii materiale a poporului român – într-un organism unitar, funcţional” . Era o necesitate care, datorită distrugerilor şi dezorganizării producţiei şi a circulaţiei în timpul războiului, a jafurilor ocupanţilor germani ca şi a cerinţelor obiective de progres, urma să se desfăşoare concomitent şi în conexare cu repunerea în funcţiune a potenţialului economic şi pe întreg cuprinsul ţării, cu administrarea şi valorificarea intensivă, superioară, a resurselor de materii prime şi energie, cu asigurarea independenţei economice, garanţia neatârnării politice.

Rezolvarea celor două cerinţe obiective (integrarea şi refacerea economică), de care depindea dezvoltarea ulterioară a forţelor de producţie, devenea posibilă numai prin promovarea progresului tehnic, prin accelerarea şi diversificarea industrializării şi a întregii economii, prin sporirea investiţiilor de capital, creşterea produsului social şi a venitului naţional, acordarea unei importanţe mai mari factorilor autohtoni – capital, forţă de muncă şi conducere, - restrângerea penetraţiei finanţării străine, sporirea rolului intervenţionist al statului în economie şi al contribuţiei învăţământului şi ştiinţei la progresul economic .

Gândirea şi practica economică din ţara noastră au ţinut cont de complexitatea dosarului economic postbelic, la a cărui rezolvare erau chemate să răspundă, având în vedere legile de dezvoltare a societăţii româneşti. Între preocupările majore se situa şi aceea a definirii caracterului economiei naţionale. Teza care a întrunit majoritatea sufragiilor, din partea partidelor politice burgheze, era aceea că România nu era menită să devină un stat industrial, dar nici să rămână, aşa cum evoluase economic până la războiul mondial, unul exclusiv agricol. Esenţa tezei pleda pentru o economie complexă, agrar-industrială . În conformitate cu acest caracter, industrializării i s-a rezervat un loc bine definit, căci numai prin promovarea acesteia se putea ajunge la economia complexă. Tipul de industrializare propus şi susţinut în politica economică a statului era axat pe specificitatea realităţilor social-economice din ţară, care permitea valorificarea surselor de materii prime şi energie, prelucrarea superioară, industrială a produselor agricole.

La sfârşitul deceniului al IV-lea al secolului al XX-lea, economia capitalistă a României şi-a schimbat caracterul iniţial agrar şi a devenit o economie agro-industrială. Atingerea acestui deziderat a constituit, fără îndoială, un succes în strategia dezvoltării propusă imediat după primul război mondial. S-a demonstrat, totodată, că industria constituie condiţia esenţială şi punctul de plecare al înaintării societăţii.

În efortul de a mobiliza conştiinţa contemporană în realizarea cerinţelor de progres, accesiune economică, consolidarea unificării şi a independenţei, prin punerea în valoare a resurselor naturale şi de muncă – toate acestea văzute ca ţeluri fundamentale ale luptei pentru existenţă şi afirmarea naţiunii române – forţele politice şi ştiinţifice progresiste, statul român, au elaborat o politică economică unitară.

În împlinirea acestei politici s-au formulat şi evidenţiat mai multe concepte: în primul rând se evidenţiază teza care constituie punctul de sprijin al întregului sistem de gândire progresistă, conform căreia, fără independentă economică, neatârnarea politică devine iluzorie; în al doilea rând, teza că evitarea pierderilor pe care România le suferea de pe urma schimburilor comerciale neechivalente nu era posibilă fără modernizarea economiei naţionale prin dezvoltarea industriei; în al treilea rând teza necesităţii creşterii şi consolidării industriei proprii spre a putea face faţă concurenţei, şi elaborarea, în acest scop, a unei legislaţii protecţioniste; în al patrulea rând, teza sporirii rolului intervenţionist al statului şi creşterea contribuţiei ştiinţei în procesul de producţie; în fine, conceptul conducerii cât mai eficiente a acţiunilor în folosul capitalului naţional, de acceptare a colaborării cu finanţare internaţională, dar în interesul economiei româneşti şi deci, o limitare a profiturilor care treceau peste graniţă .