Trataul de la Trianon

INTRODUCERE

Nu putine sunt evenimentele si lucrurile despre care se vorbeste mereu si mult, fara a fi îndeajuns de bine cunoscute. Asa se întâmpla în momente ale conversatiei curente, în discursul stiintific sau în cel politic. Frecventa si intensitatea fenomenului sunt proportionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea, atentiei asupra lui determina formarea unei imagini unilaterale, câteodata distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în constiinta publica. Uneori faptul poate avea consecinte de-a dreptul nocive, alteori doar regretabile. Oricum e o datorie ca opinia publica sa fie corect si complet informata, mai ales despre evenimente de prima însemnatate.

Printre cazurile de mai sus poate fi înscris si Tratatul de la Trianon. Inca de la semnare sa, la 4 iunie 1920, în elegantul palat construit la 1687, în apropierea celui de la Versailles, de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, acest tratat de pace cu Ungaria a stârnit pasiuni politice aprige, contradictorii. Cei direct vizati prin el îi atribuie rolul exclusiv al unui fel de manual de disectie al fostului mare stat maghiar, reconstituit în cadrul monarhiei habsburgice, între 1867-1918. Ca prin el s-a confirmat dezmembrarea acestui stat si alipirea partilor sale, locuite de alte nationalitati decât cea maghiara, la statele care s-au format atunci ori si-au desavârsit unitatea nationala.

CAPITOLUL I - Intrarea României în război

În contextul în care România se vedea amenințată și de la sud de Dunăre, Brătianu inițiază negocieri cu rușii pentru a stabili în ce fel și unde vor acționa cele două armate în mod conjugat împotriva Puterilor Centrale și a aliaților acesteia. Brătianu cerea ca armata română să joace un rol activ în Ardeal pe o singură linie iar rușii să acționeze în Bulgaria. Această manevră a premierului urmărea să asigure rolul țării noastre la conferința generală de pace, în sensul de a putea contribui decisiv la luarea unor decizii privind situația țării și totodată pentru a evita ca țara nostră să fie datoare moral Rusiei. Brătianu mai dorea să evite ca războiul să fie purtat pe teritoriul României și ca noi să fim prinși între două fronturi. În august 1916, după tratativele de a încheia o convenție politico-militară cu Rusia, Brătianu își exprima părerea către ministrul francez la București cu privire la momentul intrării României în război: „sunt hotărât să merg cu voi, dar la momentul meu potrivit și cu garanțiile pe care le cere salvarea țării mele”. În aceeași perioadă se încheie convenția militară dintre Rusia și România prin care s-a prevăzut totodată garantarea solidară de către Franța, Rusia și Italia a integrității teritoriale a României precum și tratamentul egal cu ceilalți parteneri la viitoarea conferință de pace. De asemenea aliații se obligau să ofere sprijin militar și armament României, fapt ce i-ar fi permis țării noastre să facă față eforturilor de război. S-a încheiat astfel prima etapă strategică, politică și militară din timpul primului război mondial a României. Prevederile arătate mai sus au fost menționate și într-o altă convenție separată pe care România a încheiat-o cu Rusia, Franța, Anglia și Italia la București la 4/17 august 1916.

Secțiunea I - Convenția de la 4/17 august 1916

La 4 /17 august 1916 Romania declara razboi Austro-Ungariei,intrarea în război s-a petrecut totuși într-un moment care nu ne era favorabil căci forțele armate ale Puterilor Centrale reușiseră până atunci să învingă pe toate fronturile trupele Antantei. Cu toate acestea contribuția României începând cu august 1916 și chiar în 1917 a fost de o importanță extraordinară pentru aliați. Intrarea României în război a presupus degajarea frontului aliat de la Verdun, a ușurat victoria italienilor la Carso și a scăzut presiunea pe frontul rusesc. Împotriva României Germania mobilizase 18 divizii, Austria 14, Turcia și Bulgaria 8 divizii, în total 40 de divizii în loc de 7 cât estimau aliații noștri în momentul semnării convenției militare cu România.

Dificultățile armatei române în campania din 1916 s-au datorat și faptului că promisiunile de armament pe care Antanta le făcuse țării noastre nu au fost respectate. Situația dificilă de pe front a determinat și alte mișcări diplomatice la nivel internacional. Astfel printr-un document secret, descoperit ulterior, se preciza că Rusia dorea să încheie pace separată încă din 1916 cu Germania.

Căderea Bucureștiului în 1916 a generat în Puterile Centale gândul încheierii unui tratat de pace cu Antanta al cărui arbitru să fie Statele Unite ale Americii, aceste propuneri au fost însă respinse. Acest gând „pacificator” a fost insuflat Puterilor Centrale datorită faptului că și situația lor de pe front era una dificilă. Mareșalul Ludendorff spunea că Puterile Centrale reușiseră să înfrângă armata română dar nu so nimicească: „cu toată victoria noastră asupra armatei române, noi eram mai slabi ca înainte în ceea ce privește desfășurarea generală a războiului”.

Evolutia teatrului de război pe parcursul anului 1917, marcată de schimbarea de regim politic în Rusia ca urmare a revolutiei din februarie, de intrarea Statelor Unite în război, în aprilie, și de lovitura de stat bolșevică, din octombrie, a condus la o reevaluare a modului în care Puterile Aliate au conceput planul initial de pace. Pe fondul prăbușiri frontului răsăritean, nenorocire urmată de semnarea unor tratate de pace de către sovietici și români cu Puterile Centrale, Antanta a conștientizat periculoasa situatie a nașterii unui vid de putere în spatiul central european și n-a mai adus în discutie planul de desfiintare a Imperiului Austro-Ungar, ci cerinta ca acesta să asigure libertatea dezvoltării autonome a fiecăruia dintre natiunile sale componente. În a doua jumătate a anului 1918 partenerii Antantei au revenit asupra primei lor optiuni după ce au ajuns la concluzia că noile state ce se vor naște din destrămarea monarhiei dualiste, după ce se vor alia între ele, se vor dovedi mai apte să oprească atât tendintele expansioniste ale Germaniei, cât și răspândirea bolșevismului către Europa. Dintr-un alt punct de vedere, din paleta factorilor care și-au pus amprenta asupra arhitecturii viitoarei Europe Centrale și de Răsărit, nu trebuie exclus rolul mișcărilor de emancipare natională a popoarelor din fostul imperiu, majoritare ca număr de suflete decât austriecii și maghiarii la un loc, care prin actiunile lor au reușit să câștige simpatia și admiratia reprezentantilor aliatilor. În același timp s-au străduit să nici nu le lase acestora prilejul de a lua hotărâri arbitrare pe seama lor. După ce la 29 septembrie 1918 Bulgaria a capitulat, la 3 noiembrie Austro-Ungaria a cerut încetarea ostilitătilor și încheierea unui armistitiu, act ce s-a perfectat la Padova prin reprezentantul Antantei, generalul italian Armando Vittorio Diaz. Imperiul se afla pe făgașul unui rapid proces de disolutie. La Viena, o adunare națională provizorie proclamase independenta Austriei încă de pe 21 octombrie, iar pe 31 octombrie Consiliul National Maghiar sanctiona nulitatea actului dualist încheiat cu Austria în 1867. În fruntea guvernului a fost instalat contele Kîrolyi Mihîly, un bine cunoscut simpatizant al ideilor wilsoniene. Nici una dintre cele două actiuni de separare politică și teritorială a fostelor componente ale imperiului nu au fost recunoscute de către Franta, odată pentru că la vremea respectivă aceasta nu avea nici măcar un soldat pe teritoriul austro-ungar, iar apoi pentru că exista riscul ca Germania să anexeze Austria. În ce privește soarta Transilvaniei, promisiunea că această provincie va reveni României la încheierea războiului era pusă sub semnul întrebării datorită faptului că semnase o pace separată cu Puterile Centrale, pe 24 aprilie (7 mai) 1918), încălcând astfel întelegerea secretă încheiată cu Aliatii în 1916 care conditiona rezolvarea viitorului statut al Ardealului de rămânerea României în tabăra Antantei. Trebuie însă să precizăm că încheierea Păcii de la Buftea-București s-a făcut în conditii dramatice de către Regatul României. În plus aliatii noștri, Antanta, nu-și respectau angajamentele luate fată de noi înscrise în documentele din august 1916. Este vorba despre ofensivele de pe fronturile din vest și est care să descongestioneze presiunea Armatelor Puterilor Centrale asupra armatei române. Pe de altă parte, revolutiile rusă și sovietică din 1917 au izolat România de aliatii antantiști, care nu mai puteau aproviziona cu armament armata română pe singura cale ferată ce trecea prin Rusia. Surse diplomatice europene informau Iașul că rezistenta Puterilor Centrale era pe final. În aceste conditii vechiul Regat a căutat să tărăgăneze războiul, premierul Marghiloman semnând Pacea de la Buftea-București, niciodată contrasemnată de regele Ferdinand și nevalidată de Parlament. Generalul francez a și negociat în acest sens o întelegere cu Apîthy Istvîn în cursul lunii decembrie, conform căreia avea să se stabilească o zonă neutră de-a lungul liniei Deva-Cluj-Baia Mare, solutie neacceptată nici de guvernantii maghiari, nici de cei români, aceștia din urmă pronuntându-se pentru continuarea ocupării spatiului transilvănean până la linia Satu Mare-Carei-Oradea-Békéscsaba.