Despre Chinezi

Lucrul câmpului

Chinezii, încă din zorii istoriei lor cunoscute, apar ca un popor de agricultori. Fără îndoială că şi creşterea animalelor a avut, odinioară, mai multă importanţă decât în zilele noastre, dar vechii chinezi trăiau din cultura cerealelor şi, alături de ei, la fel şi populaţiile pe care ei le considerau barbare.

Legendele indigene vorbesc de o vreme în care, ignorând arta de a semăna şi de a planta, oamenii trăiau prin hăţişuri din greu. În regiunile înalte de loess, stepa era presărată cu mărăcinişuri. Vegetaţia era formată din plante dure şi înalte. Oamenii înainte să se stabili, trebuiau să se asocieze pentru a putea smulge şi distruge buruienile, care acopereau pământul. Pe acest sol bogat, primele ploi, către echinocţiul de primăvară, şi mai ales marile ploi din mijlocul verii, făceau să se înmulţească ierburile dăunătoare şi insectele care devorau sau sufocau recoltele. Zeul cîmpurilor, Sheng-nong (Agricultorul divin), ce era invocat, prin dansuri în sunetul tamburinelor din pâmânt ars, să vină să cureţe culturile, îi învăţase odinioară pe oameni cum sp folosească plugul şi săpăliga. I-a mai învăţat să lovească ierburile cu un bici roşu. I se spunea Suveranul strălucitor. Zeul agriculturii era un zeu al focului .

Pentru a defrişa locurile joase, focul nu era suficient; trebuiau să se mai ajute şi de apă. Pe fundurile văilor, adesea, pământul era saturat de salpetru sau creşteau acolo hăţisuri de nepătruns de plante cu spini. „Colonii trebuiau mai întâi să ardă ierburile şi mărăcinişirile, apoi să verse apă şi să planteze orezul; ierburile şi orezul creşteau în acelaşi timp; când atingeau şapte sau opt degete înălţime, se cosea totul, apoi se vărsa din nou apă; atunci ierburile mureau şi numai orezul creştea din nou; era ceea ce se numea a defrişa prin foc şi a plivi cu ajutorul apei” .

Ritualurile pretind că muncitorii trebuiau să se asocieze în perechi la porunca seniorului. Acesta, şa începutul anului, prezida, se spune, organizarea lucrului. Ordona repararea marginilor şi hotarele câmpurilor, recunoştea munţii, dealurile, coastele, câmpiile şi văile, decidea ce culturi se potriveau pentru fiecare teren şi în ce loc trebuiau semănate cele cinci soiuri de cereale. Desigur, conducătorii feudali nu s-au aflat din toate timpurile în fruntea lucrărilor agricole, dar amenajarea ţării, o izbândă dură asupra unei naturi puternice şi rebele, a cerut din partea chinezilor un efort continuu, o îndârjire ordonată ce făcea posibilă existenţa unor comunităţi puternic unite, destul de întinse şi binee instalate.

Ţăranii locuiau în cătune sau în sate. Acestea erua aşezate pe înălţimi ce dominau culturile. Erau refugiile lor pentru iarnă. Primăvara, agricultorii voborau de acolo şi-şi refăceau câmpurile. Toamna odată venită şi recoltele strânse, ei urcau din nou la casele lor şi le pregăteau pentru iarnă. Colibele, căţărate sus, erau împrejmuite de ziduri sau de garduri vii. Nu numai că trebuiau să se apere de inundaţii, ci trebuiau să prevadă şi unele atacuri şi jafuri. Dacă era deja necesar ca oamneii să fie în număr cât mai mare şi să se organizeze pentru a învinge natura, protejarea recoltelor cerea, în egală măsură, ca aglomerările de populaţii să fie cât mai puternice. Atunci când au apărut domeniile şi când ţăranii îşi vor fi ales stăpâni şi protectori, ansamblul colibelor răspândite în jurul târgului seniorial era înconjurat de un prim zid de apărare: teritoriul şi periferia se confundau.

Există în zilele noastre îm China o anumită tendinţă către specializarea culturilor pe regiuni apropiate. În timpurile străvechi, fiecare canton căuta să producă de toate. Peste tot, meiul, specific terenurilor uscate, se învecina cu orezul, care necesită apă din abundenţă. Distribuţia culturilor în jurul înălţimilor locuite nu depindea numai de ceea ce le era specific fiecăruia dintre ele, ci şi de preţul ce li se atribuia. Ce era mai preţios se cultiva pe lângă locuinţe. Lângă grădinile de zarzavat care, o data sezonul lor trecut, erau desfiinţate pentru a face lor ariei, se aflau livezile, bogate mai ales în duzi, apoi primele câmpuri, rezervate plantelor textile, în special cânepei. Acolo era domeniul femeilor, al ţesătoarelor. Bucăţile de stofă pe care le ţesau, din in sau din mătase, erau principala bogăţie şi serveau ca monedă. Mai jos se etajau culturile masculine, mai întâi câmpurile destinate legumelor uscate, apoi câmpurile de cereale şi, mai jos de tot, în fundurile de văi cucerite prin drenare şi irigaţii, împrejmuite cu ridicări şi canale, straturile de pământ rezervate orezului .