Soarele - zeități, simboluri, semnificații la civilizațiile antice

Introducere

Simbolismul soarelui este toi atît de plurivalent pe cît de bogată în contradicţii este realitatea solară. Chiar dacă pentru multe popoare nu este el însuşi un zeu - soarele se înfâflşează co o manifestare a divinităţii.

Mituri solare şi cultul soarelui sunt printre cele mai timpurii forme mitologice de explicare a vieţii, fiind legate structural de solaritatea evidentă a fiinţei umane. În mitologia primitivă, Soarele este adesea asociat cu Luna, în epocile preagrare chiar dominat de ea cultual; exemplu Mespotamia unde era modificat raportul de importanţă între Sin, Zeul-Lună, şi Shamash, Zeul- Soare. În mitologiile complexe ale civilizaţiilor clasice, zeii solari devin zeii supremi, adesea creatori ai universului. De obicei personificările solare sunt masculine, cu excepţii rare (zeiţa japoneză Amaterau). În unele mitologii întîlnim că Soarele este dus pe un vehiculul solar care este transformat în barcă la vechii egipteni, sau car la culturile indo-europene primordiale.

Cultul soarelui a ocupat un loc central in civilizatiile stravechi, prin figurile zeilor si eroilor, ce reprezentau intrupari ale fortelor creatoare, ale izvorului vital de lumina si caldura pe care astrul il emana si il semnifica. Astfel erau Atum, Mithra, Helios, Apollo, Sṹrya, Svarog, Viracocha,etc.

Soarele este generator de viata, iar stralucirea sa provoaca manifestarea lucrurilor. Soarele nu face doar ca lucrurile sa fie perceptibile, el figureaza totodata punctul de inceput si are functia de a masura spatiul manifestat.

Eclipsele solare echivalează în multe mitologii cu stingerea definitivă a astrului, necofundată cu odihna lui nocturnă: de aceea există un ritual al implorării, urmărind reaprinderea soarelui.

În Egipt cultul solar a fost mereu dominat (Ra, Horus, Re- Harakhty, apoi Ammon şi Ammon-Re), Zeul-Soare fiind aici mai proeminent decît în toate mitologiile lumii şi cumulînd marile atribute de creator universal, stapîn absolut şi judecător suprem, iar faraonul ca reprezentant al soarelui era dator să facă ocolul zilnic al templului lui Re, pentru ca ochiul zeului să nu se stingă în cursul zilei printr-o eclipsă.

Zeităţi Solare în mitologia civilizaţiilor antice

- Mesopotamia

Shamash - Zeu babilonian complex, al fertilităţii solare, al legislaţiei şi justiţiei, al "divinaţiei patronînd oracolele, profeţii şi prezicătorii. Shamash este adorat ca divi¬nitate a •soarelui binefăcător, implicit a luminii şi căldurii utile solare. ). În enumerarea panteonului babilonian şi în genere al mitolo¬giilor din Mesopotamia, zeul selenar Nannar (alteori, Sin) îl precedă mereu, nomadis-mul fiind legat mai mult de lună. Importanţa Iui Shamash creşte cu dezvoltarea agriculturii. Condiţia populaţiei stabilizate în satul agricol (înlocuind precedenta «condiţie a transhumantelor pastorale) a impus „O justiţie întemeiată pe o legislaţie riguroasă; «cum soarele este acum factorul central al noului mod de existenţă, zeul său Shamash e investit şi cu atributul de legislator divin: astfel, el capătă epitetul Bel-dini (Domnul Judecăţii), iar tem¬plul său se numeşte Casa Judecătorului Ţării. el este Zeul-soare, secundat de zei subalterni spe¬ciali (Niniby zeul solar al dimineţii şi al primă¬verii; *Nergal, al amiezii, solstiţiului de vară şi arşiţei); e şi zeu al divinaţiei, zeu oracular, zeu al fulgerului, dar mai ales devine zeul justiţiei (înlăturînd întunericul, fă cînd lumină, el iluminează adevărul şi face dreptate) şi al echităţii; vestitul cod juridic al lui Hammurabi se declară inspirat sau revelat direct de Shamash. Reprezentat de obicei antropomorfic (adesea şezînd pe tron şi înmînlndu-i sulul legislativ regelui Hammurabi, care stă în picioare); emblema sa era un disc solar ridieîndu-se dintre doi munţi. Preluat de mitologia ugarită ( mitologie feniciană)t zeul Shamash devine zeiţa solară Shapash, care însă nu are deceît un rol de mesageră a zeilor, de purtă¬toare de cuvint a zeului.

În Iran, Mithra era zeul razelor solare, iar naşterea lui se sărbătorea după solstiţiul de iarnă, cînd ziua începea să crească. Sărbătoarea a fost preluată mai tîrziu de romani. Saturnaliile sau serbările lui Saturn, erau ceremonii rurale ce începeau pe 17 decembrie şi durau mai multe zile. Astfel, sărbătoarea ajunge să marcheze trecerea dintre ani. Printre cadourile oferite cu această ocazie se aflau lumânari de ceară, sigillaria, care simboliza Soarele, a carui lumină devenea cu fiecare zi tot mai puternică. Ca urmare, Saturnaliile au dat naştere sărbătorilor şi obiceiurilor de Crăciun şi Anul Nou.