George Bacovia

George Bacovia se situeaza intre doua momente ale istoriei literare romanesti; ilustrand, de fapt, “devenirea istorica a curentului simbolist’’ spre formule lirice intermediare impresio-niste si expresionist-moderniste. “…prin formatie, G. Bacovia isi depaseste epoca, apartinand poeziei romane moderne ca unul dintre marii precursori.’’ (N. Manolescu, Tema IV)

Receptarea critica a volumului ‘’Plumb’’ penduleaza intre evocarea “atmosferei” specifice poeziei, cu accent asupra efectelor psihologice si senzoriale, ceea ce pledeaza pentru ‘’sinceritatea’’ pactului (E. Lovinescu considera ca poezia bacoviana este un refuz al estetismului si al intelectualismului prin cultul starii sufletesti “elementare’’) si izolarea elementelor de conventie estetica, de artificiu si teatralitate a recuzitei simboliste. (Calinescu)

Receptarile critice ulterioare depasesc viziunea lovinesciana a elementaritatii si animalitatii, ca si pe aceea calinesciana a artificiului.

“Poezia bacoviana […] apartine expresiilor celor mai specifice ale simbolismului. In tehnica sa se rezolva cu mijloace pe care scoala simbolista i le-a oferit, acea suma a sugestiilor care vin din muzica, din culoarea irizata in jocul luminii, din confuzia inconstientului, date ale marii picturi impresioniste, carora apoi temperamentul poetului le-a adaugat aura fanatica a destinului sau, sarcasmul si mania decrepita, funebrul aer damnat.’’ ( Ion Negoitescu, “Istoria literaturii romane”)

Tudor Vianu descopera in poezia lui Bacovia ca dominanta structura simbolista a procedeelor artistice: muzicalitatea discursului prin obsesiva intrebuintare a refrenului, stilizarea unor impresii immediate, abundenta de imagini decorative, recursul la epitetul neologistic, conventional, general, de factura livresca. Acestei maniere simboliste din prima faza a creatiei sale, cand poetul se dovededa “mai estet, mai livresc, mai dependent de modele”, T. Vianu ii opune “aspiratia spre denotatie si tranzitivitate”, manifestata prin tendinta de a nota “senzatia sa nemijlocita, ingenua si dureroasa.” ( T. Vianu, “Scriitori romani”, vol III )

In monografia “G.Bacovia”, criticul literar Mihail Petroveanu se refera la tragismul de sens absurd al poeziei bacoviene, apropiind-o de literatura existentialistilor occidentali: “Cu Bacovia, ca si cu Beckett sau Kafka, ne mentinem in limitele lunmii cunoscute, cotidiene. Caracterul nou, straniu, provine din suprasolicitarea realului, din dilatarea pana la gradul de halucinatie tocmai a trasaturilor proprii zonei celei mai familiare, mai banale, mai triviale chiar, daca ne gandim la Beckett.” Dinu Flamand (“Introducere in opera lui Bacovia”) si V.Fanache (“Bacovia-Ruptura de utopia romantica”) surprind omul “prozei” de fiecare zi, lipsit de iluzii, care inspira o poezie lucida pana la sarcasm, ceea ce presupune o “banalizare” sau o “degradare” a tragismului bacovian.