Comunicarea

INTRODUCERE

La sfârşitul anilor ’60, comunicarea începuse să fie considerată ca sistem ce regrupa doi indivizi aflaţi într-un ansamblu complex de numeroase elemente. Rămânea să fie aprofundate gramatica şi vocabularul, permiţând observarea şi înţelegerea lor.

Oamenii politici în mod deosebit îşi pregătesc cu grijă dezbaterile televizate, împreună cu un consilier pe probleme de comunicare, care îi ajută să lucreze asupra coerenţei dintre vorbe şi atitudine în faţa camerei.

Mai subtilă, dubla constrângere “socială” pe care o mare parte dintre noi au primit-o de la părinţii lor: “Reuşeşte şi foloseşte la maximum posibilităţile, dar, mai ales, nu ne depăşi”. Din acel moment, fie că reuşim în viaţă mai mult, fie mai puţin decât ei, rezultatul este acelaşi: suntem, pur şi simplu, în posesia altora.

Dacă ambianţa dintr-un serviciu este negativă, nu este întotdeauna un lucru pozitiv schimbarea responsabilului: noul venit, chiar fiind excelent în modul de a comunica, va fi prins în pânza ţesută de toate elementele sistemului şi reproduce exact aceeaşi schemă a predecesorului său.

Pentru manageri, o regulă de aur: să nu se oprească la aparenţe. Este momentul să desfacă repede toate nodurile care au dus la această situaţie aparent uşor de înţeles, din care fiecare şi-a tras un avantaj, din moment ca s-a stabilit cine este rău şi, ca prin minune, echipa se regăseşte din nou unită.

În faţa echipei sale, dacă vrea să evite diferitele capcane ale comunicării, managerul trebuie să înceapă prin a învăţa să vadă, să citească semnele, să-şi asculte cu atenţie colaboratorii, pătrunzând dincolo de aparenţă şi, pentru aceasta trebuie să-şi dezvolte intuiţia, cea adevărată, aceea care izvorăşte dintr-un spirit deschis. Fără toate acestea, nu va reuşi decât să construiască ipoteze sau concluzii hazardate, legate de o situaţie sau alta.

În capitolul 2 am analizat comunicarea interpersonală - schimbul de informaţii între oameni. Cel mai simplu prototip de comunicare interpersonală este schimbul direct de informaţii între două persoane. Considerăm un episod de comunicare între managerul departamentului de aprovizionare şi secretarul său. Emiţătorul trebuie să-şi codifice gândurile într-o formă care să poată fi transmisă receptorului. În acest caz, managerul alege codificarea gândurilor în scris şi transmiterea prin poştă electronică. Ca alternativă ar fi fost codificarea prin vorbire şi transmiterea prin bandă înregistrată sau faţă în faţă .

Capitolul 3 l-am dedicat studiului comunicării individuale, transculturale si câteva principii de bază ale comunicării eficiente faţă-în-faţă. Aceste principii sunt fundamentale în sensul că se aplică în comunicările de jos în sus, de sus în jos, orizontale şi în exteriorul organizaţiei. În general, se aplică şi pentru cei care se află angajaţi în comunicarea transculturală.

CAPITOLUL 1

TEORIILE COMUNICĂRII

De-a lungul timpului semnificaţia termenului “comunicare”, a parcurs un drum lung.

În Grecia antică, precum şi la Roma, cursurile de elocinţă şi de dialectică puneau accentul pe excelenţa discursului. Talentul într-ale comunicării era asimilat cu arta de a vorbi bine. Doar Socrate insinua deja că a comunica putea, de asemenea, să semnifice arta de a se concentra asupra interlocutorului pentru a-i pune cu pricepere întrebări, în aşa fel încât el să-şi dea singur răspunsurile la întrebările sale. Dar abordarea sa a rămas marginală; pentru imensa majoritate a anticilor, comunicarea era sinonimă cu elocinţa.

De asemenea, în tradiţia tribală şi în numeroase culturi, a comunica bine înseamnă, înainte de orice, a povesti: povestiri ale vrăjitorului către tribul său, întâmplări povestite de bătrâni lângă foc, mituri şi legende, basme cu dervişi în Persia sau parabole biblice, toate aceste forme de discurs exprimă un sens, mai ales un sens sacru, prin intermediul simbolurilor şi metaforelor. Fixată într-un anumit timp şi adaptată culturii unei epoci, povestea vehiculează un mesaj pe care audienţa îl captează în mod direct.

Mai târziu, mult mai târziu, cartezianismul va fi preocupat să precizeze şi să definească lucrurile cu exactitate, conform principiului că, pentru a comunica bine, trebuie să începi prin a şti despre ce se vorbeşte. Această idee persistă bine ancorată în cultura noastră: la începutul unei şedinţe, animatorul începe prin a contura subiectul.

A comunica înseamnă a transmite

O dată cu secolul al XX-lea, apare preocuparea de a analiza ştiinţific ceea ce se petrece între cei doi indivizi atunci când unul dintre ei vorbeşte şi celălalt ascultă, iar între ei circulă un mesaj. Cercetările conduse de matematicianul Norbet Wiener în anii ’40 au dat naştere teoriei cibernetice; acest cuvânt savant desemnează ştiinţa pilotării prin retroacţiune (feedback) - în alţi termeni spus, arta de a-şi ajusta traiectoria în funcţie de efectul produs asupra celorlalţi. Astfel, discursul meu provoacă interlocutorului meu o reacţie ce poate fi măsurată, fapt de care mă servesc pentru a-mi ameliora mesajul. Feedback-ul îmi permite să-mi reglez comunicarea şi deci relaţiile cu ceea ce mă înconjoară. Paralel un elev al lui Norbet Wiener, Claude Shannon, studia la modul matematic circulaţia informaţiei şi punea la punct schema devenită celebră a emiţătorului şi receptorului separaţi printr-un oarecare număr de paraziţi sau “zgomote”, care jenează circulaţia unei comunicări lineare în care informaţia (mesajul) este redată printr-o săgeată făcând legătura între cei doi interlocutori.