Managementul Riscului de Credit - Tiriak Bank

Managementul riscului se defineşte drept: “totalitatea metodelor sau mijloacelor prin care este gestionată incertitudinea, ca bază majoră a factorilor de risc, în scopul îndeplinirii obiectivelor descrise în cadrul proiectului”. Cuvântul cheie al managementului de risc este sistematic, deoarece numai o abordare extrem de riguroasă şi constantă la toate nivelurile de desfaşurare ale proiectului, poate conduce la un control eficient asupra activităţilor proiectului şi la reducerea factorior de risc.

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenţii de titluri să nu–şi onoreze obligaţiile la scadenţă, ca urmare a degradării situaţiei financiare a acestora, care poate fi determinată de condiţiile afacerii împrumutatului sau de situaţia generală a economiei.

Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadenţă a creditelor şi dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează a priori şi a posteriori.

Gestionarea a priori este o primă etapă şi presupune:

- divizarea şi limitarea riscurilor;

- aprecierea calităţii (capacităţii de rambursare) solicitanţilor de credite;

- constituirea garanţiilor.

A doua etapă, gestionarea a posteriori, vizează:

- analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane;

- constituirea fondului pentru riscuri bancare generale.

Divizarea şi limitarea riscurilor

Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea (economică şi geografică) plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar şi prin măsuri stabilite de autoritatea de reglementare, opozabile tuturor băncilor.

Limitarea autonormativă vizează:

- limite interne pentru ponderea activităţilor riscante în fondurile proprii;

- plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă geografică.

Reglementările româneşti pentru divizarea şi limitarea riscului de credit se referă la următoarele:

- o instituţie de credit nu va înregistra faţă de un client sau fata de grupul de clienti aflati în legatura o expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile sale proprii;

- instituţie de credit nu va înregistra faţă de un client sau grup de clienti aflati în legatura care este societatea-mama sau filiala institutiei de credit şi/sau una sau mai multe filiale ale acestei societati-mama, procentul este redus la 20% din fonduri sale proprii;

- valoarea cumulată a expunerilor mari (expunere mai mare de 10% din fondurile proprii ale băncii) ale unei instituţii de credit nu va depăşi 800% din fondurile ei proprii.

Aprecierea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate eforturile pentru a-şi încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru care există premisele rambursării principalului şi plăţii dobânzilor.

Pentru evaluarea unei solicitări de credit, în cazul persoanelor juridice, sunt urmărite următoarele elemente:

- analiza economico - financiară a activităţii clienţilor;

- aspecte nefinanciare privind clienţii: tipul de proprietate, conducerea, personalul societăţii, afacerea, piaţa, etc.;

- analiza perspectivelor financiare pe bază de cash - flow.

În cazul clienţilor persoane fizice, conform normelor BNR , instituţiile de credit sunt obligate să încadreze creditele destinate persoanelor fizice în una dintre următoarele categorii:

a) credit de consum - reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică în vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului şi/sau ale familiei acestuia ori pentru achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu unei investiţii imobiliare; în această categorie se include şi leasingul financiar ce corespunde destinaţiilor menţionate;

b) credit pentru investiţii imobiliare - reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică, inclusiv credit ipotecar, având ca destinaţie dobândirea ori menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau unei construcţii, realizate ori care urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei construcţii ori pentru viabilizarea unui teren; în această categorie se include şi leasingul financiar ce corespunde destinaţiilor menţionate