Privatizarea Companiilor Petroliere din România

Privatizarea companiilor petroliere din Romania

Petrolul a fost, dintotdeauna, unul dintre sectoarele cu cea mai zbuciumata istorie.

Romania se regaseste printre primele tari cu o traditie de peste un secol si jumatate in extractia titeiului si valorificarea produselor rezultate din procesarea acestora.

In perioada 1960 –1989, petrochimia din Romania a cunoscut o dezvoltare continua, ajungand sa fie cea mai dezvoltata ca nivel tehnologic si capacitate de productie, din blocul tarilor comuniste din Europa Centrala si de Est (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia).

In perioada comunista, Nicolae Ceausescu a gandit o industrie mamut, cu zece rafinarii, patru combinate petrochimice si peste 1.500 de firme care erau legate organic de activitatea din acest sector. La sfarsitul anilor '60 — inceputul anilor '70 productia a intrat in declin, prin urmare a fost realizat un plan de constructie a cinci rafinarii prelucratoare de titei importat.

Ele au fost concepute sa prelucreze titei cu o concentratie mare de sulf din Iran si Iraq, din considerente politice, si pentru a mentine independenta fata de URSS. Ceausescu a gandit complexurile petrochimice mamut de la Brazi, Pitesti, Onesti sau Midia-Navodari.

La mijlocul anilor '70, seful statului a marit capacitatea de rafinare peste productia de petrol a tarii si in 1976 a fost fortat sa importe petrol brut. Potrivit statisticilor, in 1976, considerat anul de varf ( «Varful Hubbert») al extractiei de petrol autohton, doar 30% din cele 15,5 milioane tone de titei procesate au fost utilizate pentru consumul intern. Produsele rezultate din prelucrarea a peste zece milioane tone de petrol au fost exportate.

Atunci cand pretul petrolului a crescut pe piata internationala in 1978, Romania a fost luata prin surprindere si in curand s-a confruntat cu un deficit comercial major. Problema a fost agravata de revolutia din Iran si alungarea sahului, un furnizor de petrol de baza pentru Romania.

In anii '80 Ceausescu decide ca Romania sa plateasca datoria externa de aproape 10 mld dolari, in anii urmatori, incepand cu 1987, au fost sistate schimburile cu exteriorul. Ca urmare nu existau fonduri necesare companiilor din industria petroliera pentru modernizarea si intretinerea activelor imobilizate, iar spre sfarsitul anilor '80 au ajuns in parg de ruinare.

In 1989, ultimul an de dictatura comunista, Romania avea o capacitate de rafinare de 24,4 milioane de tone, din care utiliza doar 70%.

Perioada post-decembrista a inceput prin declararea independentei companiilor, separarea acestora de domeniul public, si transformarea in societati comerciale. Cele 10 rafinarii, regia de explorare si exploatare a titeiului, retelele de distributie PECO si o serie de alte companii de servicii adiacente nu dispuneau de capital pentru desfasurarea activitatii.

Inca din primul an al tranzitiei (1990) s-a elaborat o prima parte a cadrului legislativ legat de restructurarea intreprinderilor de stat. Legea privind reorganizarea intreprinderilor de stat (15/1990) a impartit societatile in doua grupe. Societatile din prima grupa (numite si Societati Comerciale) au fost obligate sa se reorganizeze si sa devina societati pe actiuni sau societati cu raspundere limitata, avand ca unic proprietar statul roman, cele din a doua grupa aflate initial in proprietate de stat, au fost reorganizate ca societati comerciale.

Dezvoltate ca organizatii specializate, rafinariile nu faceau fata cadrului concurential al noii economii.In mai 1993, guvernul roman decide impunerea unei discipline financiare in sector, prin controlul importurilor si exporturilor si anularea din motive economice a unor actiuni intreprinse individual de catre rafinarii.

S-a ajuns la re-centralizarea sectorului, Rafirom devenind compania care actiona ca un soi de centrala, deoarece oficialii din domeniu nu erau obisnuiti sa lucreze in conditii de piata libera. Holding-ul controla sectorul rafinarii, alocarea materiilor prime se realiza pe baza criteriului de eficienta si calitate. Pretul titeiului rezulta in urma negocierilor dintre Rafirom, Ministerul Industriilor si Ministerul Finantelor.

In aprilie 1994 Guvernul Roman, sustinut de USAID si Banca Mondiala, a desemnat o echipa din cadrul companiei americane Bechtel& Chem Systems pentru realizarea unui proiect de restructurare a industriei petrochimice si rafinariei.

Proiectul final in doua etape recomanda autoritatilor de la Bucuresti reducerea la jumatate a capacitatii de rafinare, inchiderea anumitor obiective considerate nerentabile si eliminarea importurilor de titei.

Fig.1 Diagrama relatiilor in industria petrolului din Romania

Sursa: Romania Refinery and Petrochimical Sector Restructuring Project, Final Report — April 1994

Conpet - detine si opereaza sistemul national de transport al titeiului brut prin conducte, avвnd statut de transportor comun.

Petrolexportimport — are drept activitate de baza importul de titei si exportul de productie nationala.

Oil Terminal Ltd. - receptioneaza importurile de titei si stocheaza produsele petrochimice rezultate.

Petrobrazi, Petrotel, Rafo, Arpechim si Petromidia — cele cinci mari rafinarii care prelucreaza si importa titei.

Astra, Vega, Steaua Romana, Darmanesti si Petrolsub — celelalte 5 rafinarii de o capacitate mai mica.

Lubrifin — producator de lubrifianti industriali din materiile rezultate ale activitatii celor 10 rafinarii.

Petrotrans — asigura transportul produselor pe teritoriul Romaniei.

Peco — cel mai mare comerciant la nivel national de benzina, motorina, pacura. Are o filiala, Transpeco, care asigura transportul rutier al produselor.

Respectarea acestor sugestii nu a avut, insa, efectul scontat, astfel ca prima restructurare nu a dat prea multe roade, in principal, din cauza faptului ca intreaga industrie era controlata in continuare de stat, pretul carburantilor era folosit drept instrument in mana politicienilor.