Suriname - Analiza Management Intercultural

Stema

Cap 1. Prezentarea ţării

Surinam, nume oficial Republica Suriname, (în limba Sranan Tongo, Sranan) este o ţară situată în partea de nord nord-est a Americii de Sud, cu largă ieşire la Oceanul Atlantic. A fost cunoscută anterior sub numele de Guyana olandeză pentru că a fost pentru mult timp o colonie a Olandei.

Geografic, se găseşte în partea de nord-est a Americii de Sud între Guyana franceză la est şi Guyana (cunoscută anterior ca Guyana britanică) la vest. La sud, Surinam se învecinează cu Brazilia, iar la nord cu Oceanul Atlantic. Graniţele extrem sudice cu celelalte două "Guyane" sunt disputate de-a lungul râurilor Corantyne şi Maroni. Ţara este cel mai mic stat suveran, atât în raport cu populaţia cât şi în raport cu suprafaţa din America de Sud.

De la câştigarea independenţei, survenită în anul 1975, fosta Guyana Olandeză poartă numele de "Surinam", pe care îl datorează fluviului care traversează ţara pe aproape întreaga sa lungime. Acesta îşi are izvoarele în regiunile muntoase din sud, care spre nord sunt înlocuite de savane, iar apoi de o câmpie litorală acoperită cu mangrove.

Surinam este împărţit în 10 districte: Brokopondo; Commewijne ; Coronie; Marowijne; Nickerie; Para; Paramaribo; Saramacca; Sipaliwini; Wanica.

Primii colonişti europeni (olandezi, englezi) se stabilesc aici la începutul secolului al XVII -lea. Prin Tratatul anglo-olandez de la Breda (1667) teritoriul Surinam este cedat de Anglia Olandei în schimbul insulelor Manhattan (New York de astăzi, fiind cunoscut mai apoi sub numele de Guyana Olandeză. După desfiinţarea sclaviei (1863), pe plantaţiile de trestie de zahăr, sunt aduşi, în a doua jumătate a secolului XIX, muncitori din China, India şi Indonezia (la aceea dată colonie olandeză), fapt care modifică radical structura etnico-confesională a populaţiei până în secolul XX.

La 29 decembrie 1954, Surinam este proclamat teritoriu autonom, iar la 25 noiembrie 1975, republică independentă. Din 4 decembrie 1975 devine Membru ONU. Primii ani de independenţă sunt caracterizaţi de tensiuni interetnice şi confesionale (circa 200000 de surinamezi, în deosebi de origine indiană, emigrează în Olanda, alţi 10000 în Guyana Franceză, iar în plan economic se înregistrează o rată ridicată a şomajului (circa 30% din populaţia activă).

Lovitura de stat militară, din 25 februarie 1980, în urma căreia puterea politică este preluată de Consiliul Militar Naţional condus de colonel Dési Bouterese, inagurează o perioadă de un deceniu de profunde frământări politice. (4 lovituri de stat eşuate în 1981 1982) şi de stagnare economică.

Alegerile legislative din 1991 şi 1996, în ciuda fărâmiţării politice între mai multe partide, par a crea premisele revenirii la normalitate, din 25 mai 2000, sunt câştigate de coaliţia Noului Front, aflată în opoziţie (32 din cele 51 de locuri din Parlament) condusă de fostul preşedinte, Ronald Venetian (1991 -1996), care în primii doi ani ai mandatului său reuşeşte să asigure o oarecare stabilitate economică a ţării, greu încercată din cauza instabilităţii politice din perioada 1986 - 1992.

În Surinam sunt extrase numeroase resurse minerale: petrol, platină, aur, diamante, minereu de fier şi mangan. Dar baza economiei rămâne exploatarea bauxitei. De multă vreme ţara se numără printre cei mai mari exportatori mondiali ai acestui zăcământ, dar în prezent bauxita este prelucrată cu precădere la faţa locului, în uzinele siderurgice din Paramaribo şi din Paranam. Minereul e transformat în alumină şi aluminiu, care sunt exportate. Jumătate din reţeaua de căi ferate a statului, care măsoară 301 kilometri lungime, constă din linii înguste de cale ferată, destinate transportului bauxitei din minele de unde este extrasă. După construirea barajului Afobaka, a devenit în sfârşit posibilă producerea unei cantităţi suficiente de energie, necesară uzinelor pentru transformarea bauxitei. De profiturile din această activitate beneficiază însă mai ales concernele americane şi olandeze.