Rabia

Introducere

Rabia

„Este o encefalomielită virală acută, de obicei fatală odată ce apar semnele clinice. Rezervoare de rabie se găsesc pretutindeni în lume, dar rabia canină predomină în Africa, Asia, America Latină. În Europa, prin metodele profilactice reprezentate de vaccinări, practic rabia canină a fost eradicată. Din păcate, câinele poate reprezenta o cale facilă de transmitere a virusului, din rezervorul menţinut încă de animalele sălbatice. La om, boala se poate transmite prin muşcătură sau contact direct cu saliva animalului infectat. Principalele semne ale bolii sunt cele cu predominanţă pe sistemul nervos, schimbări în comportament, agresivitate. Manifestările clinice pot fi impărţite în trei faze, perioada prodromală, faza sau forma “furioasă” şi faza paralitică. Practic, în faza a doua se regăseşte agresivitatea paradoxală şi cel mai important aspect este dispariţia oricărei precauţii faţă de un duşman de specie. Câinele va încerca să muşte chiar cu riscul automutilării. A treia fază, cea paralitică, este reprezentată în principal de paralizia musculaturii maseterului şi a gâtului, lucru ce duce la incapacitatea animalului de a înghiţii saliva, mandibula fiind practic coborâtă permanent. Datorită incidenţei crescute şi la pisici, se recomandă vaccinarea anuală atât la câine cât şi la pisică, dar şi înregistrarea acestor vaccinări.”

Virusul rabic [20]

Partea I

Consideraţii generale asupra virusului rabic

Capitolul 1

Istoricul rabiei

Turbarea este o maladie infecţioasă cunoscută încă din antichitate (Babilon Codex sec 23 Î.C.). Cuvântul grecesc lyssa, utilizat pentru desemnarea rabiei, înseamnă nebunie. Cuvântul rabie provine de la latinescul "rabiere" (a fi violent) derivat din sanscrita veche "rabhas" (care înseamnă tot a fi violent). Alte denumiri ale bolii sunt turbare sau hidrofobie (în limba greacă „frică de apă”) [24].

O descriere amplă a bolii datează din primul secol al erei noastre şi este făcută de Celsus. Transmisibilitatea prin muşcătură este admisă, la fel, de mult timp, însă acest lucru nu a fost demonstrat, experimental, decât la începutul secolului al XIX lea, când Zinke (1804), apoi Magendie (1821) şi Hertwig (1829) reuşesc să transmită, cu regularitate, turbarea prin saliva animalelor bolnave. În 1879, Galtier a făcut primele încercări de vaccinare antirabică a animalelor, reuşind să imunizeze taurinele prin inocularea intravenoasă de salivă provenită de la animale bolnave [24].

În 1881 Pasteur şi Roux au stabilit că agentul turbării se găseşte în sistemul nervos central la animalele bolnave sau moarte de turbare şi că, prin inocularea creierului sau măduvei spinării, boala se reproduce totdeauna la animalele de laborator. Agentul patogen nu s-a putut observa la microscop şi nici nu s-a putut cultiva pe medii sintetice şi de aceea Pasteur l-a denumit „virus rabic” (de la cuvântul latin „virus” – otravă). Ulterior, în perioada 1881 – 1884, Pasteur a elaborat prima metodă ştiinţifică de imunizare antirabică, folosind o tulpină de virus rabic (de la o vacă infectată) a cărei patogenitate a fost modificată prin inoculări subdurale la iepure. După aproximativ 60 de pasaje, a constatat că această tulpină a devenit apatogenă pentru câine, pe cale subcutanată, dar şi-a păstrat proprietăţile imunizante, iar pe cale intracerebrală, provoacă constant turbarea paralitică, după o incubaţie constantă de 7 zile. Această variantă de virus rabic obţinută în laborator a fost denumită de Pasteur „virus fix”, pentru a-l deosebi de virusul nativ, care circulă în natură, denumit „virus rabic de stradă” [10].

Pentru imunizarea antirabică, Pasteur a folosit măduva spinării de la iepuri inoculaţi subdural cu virus rabic fix, aceasta fiind uscată în prealabil la temperatura de 22ºC, în condiţii de întuneric şi în prezenţa hidratului de potasiu timp de 1 până la 15 zile. Tratamentul antirabic a fost aplicat pentru prima dată de Pasteur, în 1883, la câini şi apoi în 1885 la om. În scurt timp, metoda pasteuriană s-a extins în toată lumea. Primul institut antirabic este înfiinţat la Odesa, de Gamaleia (1886), iar al doilea, la Bucureşti, de către Victor Babeş (1888).

În 1889, V. Babeş şi Lepp au arătat că în sângele animalelor imunizate contra turbării apar anticorpi specifici, care neutralizează virusul rabic, atât tulpina fixă cât şi cea de stradă „in vitro”, fiind, astfel, primii care au folosit serul antirabic în tratamentul oamenilor muşcaţi de animale turbate. Roux şi Nocard (1890), au stabilit că saliva animalelor infectate cu virus rabic de stradă devine virulentă cu 3 – 8 zile înainte de apariţia primelor simptome de turbare [10].

În 1892, V. Babeş a descris modificările histopatologice în sistemul nervos central şi a semnalat prezenţa unor incluzii oxifile în citoplasma celulelor nervoase, fără să arate, însă, importanţa lor pentru diagnosticul turbării. În 1903, Negri demonstrează specificitatea incluziilor descrise de Babeş, care au fost denumite „corpusculii lui Negri”. În 1950, la Congresul Internaţional de Microbiologie din Praga, această denumire s-a rectificat şi astăzi incluziile patognomonice din turbare poartă denumirea de „corpusculii Babeş – Negri”.