Retenția de urină

Eliminarea reprezintă necesitatea organismului de a se debarasa de substanţele nefolositoare, vătămătoare, rezultate din metabolism.Retenţia de urine reprezintă incapacitate Venice urinate de a-şi evacuee conţinutul.Retenţia urinară determină o distensie extremă a vezicii care va bomba, situaţie ce va fi pusă în evidenţă prin palpări deasupra simfizei pubiene.Am ales această temă ,, retenţia urinară ” din dorinţa de a şti cât mai multe despre ea, deoarece această problemă este des întâlnită în afecţiunilerenale precum şi în alte afecţiuni.În incnta Spitalului Judeţean, pe parcursul stagiului practic, am întâlnit persoane care prezentau această problemă şi am participat la pregătirea fizică şi psihică a pacienţilor precum şi la administrarea tratamentului medicamentos.În îngrijirea oricărui bolnav obiectivul principal al asistentei medicale este alinarea tuturor suferinţelor, atât fizice şi psihice, deoarece bolnavul este o persoană dezechilibrată temporar, exclusă de la viaţa fizică normală şi foarte vulnerabilă.Cu blândeţe şi fermitate de fiecare dată gesturile şi comportamentul asistentei medicale vor oferi bolnavului un grad crescut de confort, încredere în echipa de îngrijire, precum şi un climat favorabil refacerii pacientului dar şi reîntoarcerii sale în viaţa normală.

MOTTO: Frumuseţea este un izvor nesecat de bucurie. Ea iese din mâinile care modelează, care cioplesc marmura, care spintecă şi repară carnea omenească. O putem găsi în arta sângeroasă a marilor chirurgi ca şi în aceea a pictorilor, a muzicienilor, a poeţilor.

Şi încă şi mai puternică, frumuseţea se află în inexprimabila armonie a creierului uman, în sufletul omului care se sacrifică neştiut de nimeni pentru mântuirea celorlalţi. În oricare din formele ei, ea rămâne oaspetele necunoscut al substanţei cerebrale creatoare a înfăţişării universului.

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR Aparatul excretor sau urinar face parte dintre aparatele de export ale materiei, deoarece prin el se elimină produşii toxici rezultaţi din metabolismul tisular. Aparatul urinar se compune din:

- rinichi, organul excretor;

- căile de eliminare;

- bazinet;

- ureter;

- vezica urinară;

- uretra. 1. Rinichiul În mod normal se găsesc doi rinichi, drept şi stâng. Situaţia topografică: Rinichii sunt situaţi în regiunea cea mai profundă a cavităţii abdominale, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, proiectându-se pe o zonă cuprinsă între ultimele 2 vertebre toracale şi primele 3 vertebre lombare. Rinichiul stâng este situat cu o jumătate de corp de vertebră mai sus decât cel drept. Sunt organe retroperitoneale şi ocupă un spaţiu numit loja renală. Loja renală este delimitată de o formaţiune fibroconjunctivă numită fascia renală. Între fascia renală şi peretele posterior al abdomenului se află un alt streat de grăsime = grăsimea perirenală sau capsula adipoasă perirenală, care este mai dezvoltată pe faţa posterioară a rinichiului. Acest înveliş conjunctiv permite rinichiului o oarecare mobilitate şi face posibilă deplasarea în jos a acestuia(ptoza renală). Această schimbare de poziţie este favorizată de anumite stări ale organismului: sarcină sau slăbire marcată şi rapidă. Ectopia renală este o anomalie congenitală de poziţie a rinichiului şi constă în oprirea rinichilui, în timpul migraţiei embrionare, în regiunea iliacă sau lombară. Mijloace de fixare: Rinichiul este fixat în cavitatea abdominală prin:

- presiunea exercitată de celelalte viscere abdominale;

- fascia renală;

- peritoneu;

- vasele renale. Formă, direcţie, dimensiuni: Forma rinichiului este asemănătoare unui bob de fasole. Cei doi rinichi sunt aşezaţi faţă în faţă, cu concavitatea spre coloana vertebrală. Sunt orientaţi cu axul mare oblic de sus în jos şi dinăuntru în afară, fiind mai apropiaţi prin extremităţile superioare. Greutatea rinichilor este de aprox. 300 g. Au o consistenţă fermă, elastică. Parenchimul renal este friabil, rupându-se cu uşurinţă în cursul traumatismelor. Configuraţia externă Suprafaţa rinichiului, de culoare roşie-brună, este netedă şi lucioasă. Rinichiul prezintă: - 2 feţe una anterioară una posterioară - 2 margini laterală, convexă medială, concavă - 2 extremităţi polul superior polul inferior Marginea medială corespunde hilului renal, care reprezintă locul de intrare şi ieşire al elementelor pediculului renal: vasele renale şi bazinetul. În interiorul rinichiului, hilul se prelungeşte cu o scobitură = sinusul renal, în care se găsesc ţesutul conjunctiv gras, ramificaţiile vaselor renale şi porţiunile iniţiale ale căilor de excreţie. Raporturi: Faţa posterioară a rinichilor vine în raport cu peretele posterior al trunchiului, fiind traversată de coasta a 12-a. Superior, această faţă vine în raport cu sinusul costo-diafragmatic. Inferior, prin grăsimea pararenală merg:

- ultimul nerv intercostal;

- nervul ilio-hipogastric;

- nervul ilio-inghinal;

- nervul genito-urinar, ceea ce explică iradierea durerii spre regiunea inghinală, genitală şi coapsă, în timpul colicii renale.

Faţa anterioară a rinichilor corespunde cavităţii abdominale de care

este separată prin peritoneu. Rinichiul drept vine în raport cu faţa inferioară a ficatului, flexura colică dreaptă, colonul ascendent şi porţiunea descendentă a duodenului. Faţa anterioară a rinichiului stâng vine în raport cu: mezocolonul transvers, splina, pancresul şi stomacul, prin bursa omentală, colonul descendent şi ansele intestinului subţire. Polul superior al rinichiului corespunde glandei suprarenale de care este separat printr-un sept conjunctiv. Structura rinichiului: Rinichiul este acoperit la suprafaţă de o capsulă fibroasă, formată dintr-o reţea de fibre conjunctive şi elastice, care îi asigură o extensibilitate redusă şi o rezistenţă mare. Deşi este aderentă la parenchimul renal, aceasta se poate dezlipi cu uşurinţă(decapsulare renală). Sub această capsulă se află o tunică musculară subţire, formată din fibre musculare netede.