Hrișca - studiul calității

Capitolul I: Generalități

Prezentare generală

Planta de hrișca Figura 1

Hrișca nu este o cereală, în ciuda înfățișării sale și este încadrată în categoria pseudocerealelor. Aceasta este destul de hrănitoare fiind la concurență cu grîul și orezul. Este o plantă erbacee anuală. Ea face parte din familia poligonaceelor și este originară din Asia. Denumirea științifică pentru hrișca comună, cea mai des consumată este Fagopyrum esculentum, pentru că sunt mai multe specii ce aparțin genului Fagopyrum (specis tataricum – hrișca tătărască, amară) În popor hrișca mai este numită grîu negru. Tulpina de hrișcă poate ajunge la maturitate pînă la 60 cm. Frunzele sunt triunghiulare iar florile sunt așezate în formă de spic și au culoare albă sau roșie. Ea înflorește pe o perioadă de cel puțin 50 zile, adică din iulie pînă la sfîrșitul lui august. Florile sunt de culoare roz sau alb, iar semințele de hrișcă au o culoare negricioasă, aromate și ușor dulcege, ele fiind foarte bogate în amidon.

Deși aceasta nu este o cereală, hrișca întrunește calitățile fainei de grîu integrală. Este de fapt superioară grîului din multe puncte de vedere. Și anume pentru că conține mai puține glucide, nu conține gluten, conține cantități mari de lizină (aminoacid esențial), fier, seleniu și mai mult calciu, cantități impresionante de antioxidanți și se prezintă ca o alternativă la grîu pentru cei cu intoleranță la cereale.

Istoria

Primele mențiuni referitoare la hrișcă datează de mai bine de 6000 de ani, si anume în Japonia sa găsit polen de hrișcă din anul 4000 î. Hr. Această plantă provine din Asia, fiind intens cultivată în China în sec X și al XIII-lea, iar în Europa a fost răspîndită de mongoli și turci în anul 2600 î. Hr. Ea era folosită ca ingredient de bază pentru sarmale cu mult înainte ca orezul să devină faimos. În prezent hrișca a devenit un aliment tradițional în Rusia, Ucraina, Franța și Polonia.

O altă sursă consideră ca hrișca este originară din Tibet, iar de aici s-a răspîndit în Balcani, acum 6000 de ani.

Hrișca a fost una din primele culturi pe care europenii au adus-o în America, tărîm pe care deja creșteau alte două pseudocereale, denumite quinoa și amaranth.

În America a ajuns adusă de olandezi în secolul al XVII-lea, fiind printre primele culturi pe care europenii au dus-o pe acel tărîm unde deja creșteau alte două pseudocereale, denumite quinoa și amaranth.

În secolul XX Rusia, China și Franța erau marii producători de cereale. Mai puțin era pe teritoriile din America deoarece hrișca este o plantă căreia îi displac îngrășămintele din sol.

Cu un deceniu în urmă hrișca a revenit în prim-planul producătorilor de alimente, dar și cel al cercetătorilor în domeniul medical fiind practic redescoperită ca aliment-medicament.

Pentru că în ultimii ani a început să se vorbească tot mai mult despre alimentația bio, hrișca a început încet, să revină acolo unde ii este locul – în fruntea celor mai sănătoase alimente.

Cultivarea

Hrișca este adaptată la un climat umed și răcoros, cultivîndu-se cu succes în zonele nordice. Nu este o plantă pretențioasă la sol, valorificînd solurile acide, nisipoase și sărace. În cazul în care este cultivată pe soluri bogate sau fertilizate an de an, se favorizează creșterile vegetative care dăunează producție de boabe și determină căderea plantelor. Aceasta dă rezultate bune dacă este cultivată după plante premergătoare (ex: secara, cartoful sau sfecla).

Hrișca răspunde bine la îngrășăminte, în doze moderate. Însa pentru că ea este sensibilă față de clorul prezent în sol se va evita aplicarea îngrășămintelor de tipul clorurii de potasiu. Solul pe care urmează sa fie prelucrat hrișca trebuie mobilizat astfel încît să se mărească capacitatea de înmagazinare a apei și încălzirea lui. Acel teren trebuie curățat de buruieni înainte de înființarea culturii de hrișcă.

Astfel după plantele premergătoare recoltate vara se ară stratul superficial de la suprafața pămîntului. După plantele premergătoare tîrzii, se execută o arătură adîncă toamna. Iar în primăvară se recomandă lucrarea cu un cultivator sau grapă cu discuri pentru afinarea solului și distrugerea buruienilor, la o adîncime de 8-10 cm. În ceia ce privesc solurile umede și reci rezultate bune se obțin și în urma unei arături superficiale.