Portofoliu de Evaluare - Selfmanagement

A. De intercunoaştere

1. Metoda convorbirii.

Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care presupune:

- Relaţia directă de tipul faţă în faţă între cercetător şi subiect ;

- Schimbarea rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate să şi răspundă) ;

- Sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, de faţadă, a celor care tind să-l pună într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare ;

- Prezenţa la cercetător a unor capacităţi de tipul : grad crescut de sociabilitate, empatie (transpunerea în stările psihice ale subiectului, postarea pe poziţiile acestuia pentru a-i intui reacţiile, a-l înţelege mai bine).

„Spre deosebire de observaţie şi experiment, prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor subiectului.” (M.ZLATE, 2000,p.41)

Forme ale convorbirii :

- Convorbire standardizată, dirijată, structurată – aceleaşi întrebări, în aceeaşi formă şi ordine pentru toţi subiecţii ;

- Convorbire semistandardizată, semidirijată – cu adresarea unor întrebări suplimentare sau reformulate, cu schimbarea succesiunii lor ;

- Convorbire liberă, spontană, asociativă – în funcţie de particularităţile situaţiei sau de cele psihoindividuale ale subiectului sau de cele ale momentului când convorbirea are loc.

Principalul ei avantaj : permite recoltarea unor informaţii preţioase, numeroase şi cu grad mare de varietate într-un timp relativ scurt.

Dezavantaj : eventuala lipsă de receptivitate a subiectului, de aceea datele ei trebuie verificate şi corelate şi completate cu cele altor metode.

2. Metoda testelor.

Acestă „vizează măsurarea capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare.”(M.ZLATE, 2000, p. 44). Testul psihologic este o metodă care permite colectarea unor informaţii obiective despre subiect ce dau posibilitatea stabilirii nivelului dezvoltării capacităţilor măsurate precum şi formularea unui pronostic al evoluţiei ulterioare a acestor capacităţi.

Pentru a-şi îndeplini aceste roluri testul psihologic trebuie să satisfacă anumite criterii de :

- Validitate – să măsoare exact ceea ce îşi propune

- Fidelitate – să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare

- Standardizare – să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării, fără a favoriza sau defavoriza pe vreunii dintre ei

- Etalonare – stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură pentru a cunoaşte valoarea rezultatelor obţinute.

Clasificare :

a. După modul de aplicare : individuale şi colective

b. După materialul folosit : verbale şi neverbale

c. După durata lor : cu timp strict determinat şi cu timp la alegerea subiectului

d. După scopul urmărit : de performanţă (de cunoştinţe, de nivel intelectual, de aptitudini, de inteligenţă) , de personalitate, de comportament.

B. De autocunoaştere

1. Autoobservaţia:

Autoobservaţia are un rol deosebit în procesul autocunoaşterii care este condiţia sine-qua-non a autoeducaţiei. Autoobservarea constă în observarea conduitei şi a trăirilor personale, ceea ce presupune o înaltă exigenţă faţă de sine, un spirit autocritic dezvoltat.

În scopul evitării autoînşelării şi autoliniştirii, folosirea autoobservaţiei impune, mai mult ca în cazul altor metode, verificarea datelor înregistrate prin observaţie pe alte căi şi mijloace, compararea opiniei proprii despre sine cu cea a altor persoane.

Se cunosc două forme mai importante ale autoobservaţiei – autoobservaţia directă, nemijlocită şi autoobservaţia retrospectivă, pe baza memoriei.

Autoobservaţia directă releva faptul că tânărul/subiectul/persoana care desfăşoară o anumită activitate, urmăreşte în acelaşi timp şi conduita sa, reacţiile, trăirile sale proprii. Sunt însă şi situaţii când datorită concentrării puternice asupra activităţii desfăşurate sau datorită unor trăiri emoţionale intense, nu putem să ne distribuim atenţia şi asupra trăirilor noastre.

Autoobservaţia directă se poate manifesta şi sub forma autosupravegherii cu scopul de a nu admite în comportarea şi conduita proprie unor acte, manifestări sau obişnuinţe nedorite cum ar fi: pierderea timpului fără rost, muşcarea buzelor, a unghiilor, folosirea unor expresii, gesture.

Autoobservaţia retrospectivă se realizează pe baza meditaţiei asupra unor anumite momente, perioade din viaţă, fapte petrecute într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Ea are avantajul că se poate repeta şi de fiecare dată acelaşi interval de timp, aceleaşi evenimente sunt privite din unghiuri şi puncte de vedere diferite, ceea ce ne permite să ajungem la concluzii mai veridice privind propria noastră personalitate.