Trăsăturile persoanei

Potrivit Revelaţiei divine, Părinţii Bisericii şi teologii au afirmat continuu că fiinţa umană, creată după chipul lui Dumnezeu în vederea realizării asemănării cu El, este o persoană, adică o fiinţă care se defineşte întotdeauna în raport cu alţii şi a cărei existenţă înseamnă coexistenţă plină de taină şi iubire.

Persoana implică deopotrivă identitate şi irepetabilitate, raţionalitate şi relaţionalitate, integritate şi unitate, stăpânire de sine şi victorie asupra sclaviei. Ea are o existenţă pusă de Dumnezeu în sine, stă de sine, dar numai în permanentă deschidere către ceilalţi, e o existenţă de comuniune, precum e şi existenţa lui Dumnezeu Însuşi, Unul în fiinţă dar întreit în persoane. Prin aceasta persoana umană creşte şi se îmbogăţeşte, e relaţională, deci sociabilă şi capabilă de educaţie permanentă.

Trebuie spus de la bun inceput ca Sfintii parinti au folosit termenul „prosopon" (persoana), mai intai si mai presus de orice cu referire la Dumnezeu si, desigur, la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. A trebuit sa fie parcurs un intreg proces pentru a se ajunge la formularea faptului ca Dumnezeu Treimic, Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt Persoane - Ipostasuri aparte, dar care au o esenta sau o substanta comuna. Substanta comuna nu inlatura specificarea Persoanelor -Ipostasuri, iar Persoanele - Ipostasuri nu inlatura sau nu incalca unicitatea substantei.

In Grecia antica, cuvantul „prosopon", care acum inseamna „persoana", avea mai degraba intelesul de masca, pe care actorii o foloseau spre a juca diferite roluri pe scena. Exista o intreaga istorie cu privire la dezvoltarea mastii la o persoana. Dupa un indelungat proces, cuvantul care este folosit cu sensul de „masca" a ajuns in cele din urma sa insemne nu doar ceva pe care cineva si-l pune pe fata, ci anume ceea ce il face pe acel cineva sa devina o adevarata fiinta umana. Sfintii Parinti au infaptuit aceasta lucrare mai ales in secolul al IV-lea, in efortul lor de a infrunta feluriti eretici care, facand uz de filosofia antica, deformau invataturile lui Hristos referitoare la Persoanele Sfintei Treimi. Asadar, putem spune ca Teologia ortodoxa reala este plina de traire si asceza, in timp ce teologia dogmatica este mai cu seama „polemica", ceea ce inseamna ca Parintii au folosit diferiti termeni din filosofie, nu pentru a intelege, dezvolta sau imbunatati credinta ortodoxa, care inseamna Revelatie, ci pentru a o exprima in termenii timpului lor si pentru a o apara de feluritele deformari.

Prin numirea de persoană care se atribuie numai omului înţelegem că el este o fiinţă spirituală, raţională, şi relaţională, liberă şi conştientă. Aceasta înseamnă că ceea ce-l face pe om să fie o persoană nu este trupul lui, ci spiritul lui, care dă întregului psihofizic caracterul de persoană din momentul conceperii. Când zicem spirit, înţelegem natură raţională şi liberă, care se cunoaşte pe sine şi se determină pe sine. Dar „persoană” nu înseamnă numai spirit, ci şi „ipostas”, adică unitate de sine stătătoare, un întreg care-şi are centrul existenţei şi vieţii în sine însuşi. Persoana este deci fiinţa spirituală ce stă în sine şi de sine şi formează un întreg unitar psihosomatic, într-o dinamică existenţială deschisă ce-i asigură dezvoltarea şi înţelegerea reciprocă şi-l face pe om să fie permanent educabil, să se manifeste liber şi conştient, să fie el însuşi, ceea ce în teologie se exprimă prin caracterul de chip al lui Dumnezeu în om.

Omul este persoană, este fiinţa care transcende timpul spre veşnicie, este chipul nemuritor al lui Dumnezeu, restabilit şi desăvârşit în Hristos.

Persoana este, aşa cum aflăm chiar din Sfânta Scriptură, „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4), miezul cel mai preţios al întregii fiinţe umane, manifestat prin capacitatea sa de autocunoaştere şi de a lua o hotărâre pentru sine, prin a avea energii creatoare, prin puterea sa de cunoaştere nu numai a lumii reale, ci şi a lumii celei nevăzute a lui Dumnezeu.