Vocația pedagogică astăzi - Aptitudinea pedagogică. Calități și competențe ale profesorului

1. INTRODUCERE

Profesorul nu este doar cel care știe sau generează cunoaștere, ci și cel care se dovedește capabil să comunice altora ceea ce el posedă. (Constantin Cucoș, 2013, p.16)

În stadiul actual al civilizației, complexitatea și dezvoltarea societății au atât consecințe negative, cât și pozitive aspecte ale dezvoltării, însă, de orice tip ar fi acestea, generează noi provocări pentru omenire. Sunt atât de multe schimbări care apar în toate domeniile realității sociale, inclusiv în educație. Contextul schimbării educaționale necesită noi politici și programe de predare care trebuie să fie consecvente cu scopurile și principiile educaționale determinate de Legea Educației.

Având în vedere contextul actual, raportat la ceea ce presupune Legea Educației, putem considera apariția următoarelor necesități: societatea cunoașterii, societatea sigură și societatea competitivă. Rolul educației în această dezvoltare are o importanță excepțională. Implementarea noii viziuni a educației poate influența major natura și conținutul muncii pedagogilor. Pot apărea noi cerințe curriculare sau noi așteptări în ceea ce privește atitudinile, așteptările, cunoștințele și valorile dascălilor. Este posibil ca aceste noi cerințe să solicite din parte cadrelor didactice o mare deschidere către ceea ce presupune postmodernismul, o ieșire din cadrul tradiționalist al structurii de învățământ. Practic, conștiința profesională a pedagogului, vocația pedagogică, poate suferi modificări ale laturii sale subiective.

2. CE ESTE VOCAȚIA PEDAGOGICĂ

Se spune că timp de secole în societățile occidentale un profesionist era exact ceea ce nu era un om de afaceri. S-a presupus că profesioniștii sunt aceia care nu au în vedere doar banii atunci când profesează.(Hagan (ed.) 1991, p. 67). În Evul Mediu un profesionist era acea persoană care jura sau mărturisea că își dedică toată viața „slujirii”. Ulterior, această sarcină altruistă s-a transformat într-o meserie („slujirea omenirii”), născându-se, astfel, clasa profesională (formată din medici, profesori și avocați). Această meserie, pe care o putem numi, dealtfel, o „chemare”, se regăsește astăzi sub denumirea de „vocație”, care este legată de lumea muncii și a profesiei:

„ Vocația profesională este o înclinație activă și pe termen lung pentru o anumită activitate în care persoana are în vedere posibilități de a-și exprima și a-și realiza potențialele puteri creative, dând astfel sens vieții sale. Cariera este o succesiune de diverse rolurile semnificative din punct de vedere social îndeplinite de o persoană, locurile de muncă și pozițiile ocupate și realizările care apar din vocația persoanei și durează pe parcursul întregii vieți, legat de autoexprimare și dezvoltare individuală și reflectând viziunea de viață și stilul personalității. (Profesinis rengimas, 2004). Este evident că vocația dezvăluie relația unei persoane cu profesia aleasă, prin urmare, aceasta poate fi considerată o dimensiune semnificativă a unei profesii.

În educație, profesorii ca profesioniști au fost întotdeauna în mod tradițional legați de vocație. Chiar și astăzi unii ar vedea predarea mai degrabă ca o vocație decât o profesie. Prin urmare, merită să atragem atenția asupra fenomenului vocației pedagogice și să discutăm locul acestuia în contextul realității educaționale contemporane. Etimologic, ideea de vocație indică un „rol în viață la care cineva a fost „chemat” (Reber, 1995). Astfel, vocația pedagogică este legată de munca pedagogică și de predare și poate fi considerată conștiința de sine a persoanei care dezvăluie relațiile cu profesia didactică, înțelegerea și evaluarea sinelui ca profesor și deschiderea posibilităților de succes și satisfacție în munca pedagogică. Înțelegerea interioară a sinelui ca profesor este ceva care este de natură să sporească autodezvoltarea și creșterea în termeni personali și profesionali. Cu alte cuvinte, trăsătura esențială a vocației pedagogice este conștientizarea aptitudinii pentru predare.

O analiză detaliată a numeroaselor și diverse descrieri ale ceea ce este considerat a fi „ideal”, „maestru”, profesor de calitate, etc. indică o structură a vocației pedagogice formată din trei părți: motivație, potențialitate și caracter. (Kavaliauskienė, 2001)