Determinarea stilului de comunicare la studenții fizicieni

1. Comunicarea: Abordari conceptuale.

Ce este comunicarea? Iata o intrebare la care au incercat sa raspunda toti autorii literaturii de specialitate, in functie de semnificatia data termenului in discutie. Ca si cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica si substantivul comunicare sunt ambele polisemantice, comportand o pluralitate de semnificatii. Firesc, definitiile sunt numeroase si diferite dar, indiferent de scoala de gandire careia apartine un autor sau altul, sau de orientarea in care se inscrie, acestea au cel putin urmatoarele elemente comune:

- comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul

- ?nici un fel de activitate - cotidiana si/sau complexa - nu poate fi conceputa in afara procesului de comunicare. [ 1]

Asa cum sustin majoritatea autorilor de lucrari de specialitate, elaborarea unei definitii suficient de precise, care sa cuprinda toate aspectele fenomenului este extrem de dificila. Fiecare autor defineste comunicarea in functie de contexte determinate, de perspectiva stiintifica, precum si de modelul de comunicare avut in vedere.

Ross ne ofera un inventor al definitiilor comunicarii: [4, p. pag 16]

- Comunicarea reprezinta interactiunea social prin sistemul de simboluri si mesaje (George Gerbner)

- Comunicarea isi focalizeaza interesul central pe acele situatii comportamentale in care o sursa transmite un mesaj unui receptor, cu intentia manifesta de a-i influenta comportamentele ulterioare. ( Gerald R. Miller)

- Comunicarea este realizarea social in comportamentul simbolic ( A. Craig Baird si Franklin H. Knower)

- Comunicarea este procesul transmiterii structurii intre componentele unui system care poate fi identificat in timp si spatiu. ( Klaus Krippendorf)

- Comunicarea se petrece in clipa in care persoanele atribuie semnificatie mesajelor referitoare la comportament ( C. David Mortensen).

Dupa cum s-a mentionat anterior, comunicarea este un proces de transmitere a unor informatii, insa ea nu se limiteaza la acestea, ci poseda si un evident caracter educativ, pe care foarte clar il evidentiaza L. Soitu in lucrarea sa Comunicare si educatie. Analizind esenta comunicarii umane, autorul conchide: daca invatarea dupa Jean Piaget este asimilarea informationala succedata de acomodare sau restructurare operationala, atunci comunicarea este premisa, sursa, mijloc si efect al educatiei. Aici se are in vedere ca comunicarea nu reflecta numai relatiile, ingrijirea acordata copiilor de catre parinti si institutiile specializate, ea inglobeaza ansamblul de actiuni si climatul creat de alte persoane adulte. Oamenii mediteaza, sunt preocupati de modul in care gindesc si se manifesta cei din jur, pregatindu-se concomitent pentru rolul de educator, care este unul dintre cele mai importante. [ 3, pag 323-324]

In literatura de specialitate intilnim o multime de modele ale comunicarii, acestea au o valoare instrumentala, in sensul ca dezvolta mult mai pregnant posibilitatile de dinamica a procesului comunicational ca atare stilurile de comunicare.

1.1 Stilurile de comunicare

Stilul de comunicare se refera la ansamblul particularitatilor de manifestare caracteristice unei persoane in actul comunicativ. Stilul desemneaza:

- modalitatile specifice de receptionare/decodificare a mesaului;

- modalitatile personale de prelucrare/interpretare a mesajelor;

- modalitatile specifice de exprimare a raspunsului, particularitatile personale de

feed-back.

Toate acestea decurg din unicitatea si individualitatea fiintei umane, fiind expresia personalitatii umane.

Conceptul de stil de comunicare se aplica doar acolo unde caracteristicile formale, general valabile ale actului comunicativ se asociaza cu anumite maniere personale de receptare-prelucrare-emitere a mesajelor. Este vorba de maniere de comunicare formate in decursul dezvoltarii individului, stabile si caracteristice pentru el si care se manifesta relativ independent de continutul comunicativ vehiculat pentru el si de contextul concret in care opereaza (vezi persoane care comunica "elegant", echilibrat n orice imprejurare / persoane care comunmica vulgar, agresiv, in orice situatie).

Stilul de comunicare este in primul rand un indicator al modului in care o persoana si structureaza lumea relatiilor sociale. In al doilea rand stilul de comunicare este un indicator al modului de prelucrare a informatiilor si de transformare a acestor informatii in fapte de comportament, in judecati practice, sociale, evaluative etc

Stilul de comunicare este fundamental determinat de trei elemente:

1. atitudinile persoanei, ca modalitati constante de raportare a acesteia la viata sociala, la semeni si la sine;

2. modelele de comunicare invatate - asertiv, non-asertiv, agresiv (cu varianta sa pasiv-agresiva), manipulator;

3. temperamentul, ca tip de reactivitate a celulei nervoase.

Stilul non-asertiv (atitudinea de fuga pasiva) - tendinta de a se ascunde, de a fugi mai de graba decat a infrunta oamenii. Se poate menifesta printr-un exces de amabilitate si conciliere, prin tendinta de a amana luarea unmor hotarari si adesea prin imposibilitatea luarii acestora, insotita de cedarea catre altii a dreptului de a decide. La baza acestor manifestari sta o teama maladiva de a nu fi judecat de ceilalti, ca si supararea intensa resimtita in cazul unui eventual esec - pentru a le evita individul prefera sa se supuna hotararii celorlalti. Aceasta nu exclude un sentiment de ciuda, manie mocnita, ranchiuna.