Căderea în păcat și consecințele ei

a) Cauzele caderii

Stăpânul cel iubitor de oameni, ca un Creator ce era, cunoştea mai dinainte vătămarea ce avea să i se nască omului în scurgerea vremii din pricina tihnei lui din rai Făptura Sa împodobită şi încununată cu belşugul darurilor de sus putea să fie atrasă uşor de mândrie, de aceea trebuia să i se sădească totodată conştiinţa că nu e suprema instanţă, că nu e de la sine, ci că e făptură sub ascultare

Aceasta a făcut-o Dumnezeu dându-i omului o poruncă, una singură, în care era cuprinsă întreaga lege pe care trebuia acesta să o împlinească în rai: „A dat Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”(Facere 2, 16-17). I-a arătat încă şi urmarea încălcării acestei legi, nu sub forma unei ameninţări, ci a unei previziuni sau avertisment pentru ca, înţelepţit de teamă, să păzească porunca ce i s-a dat: „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 17).

Dumnezeu a făcut la fel ca un stăpân darnic, care încredinţează cuiva o casă mare; dar, pentru ca să-i rămână întreagă stăpânirea asupra casei, cere să i se dea un mic venit. Tot aşa şi Stăpânul nostru Cel iubitor de oameni, i-a îngăduit lui Adam să se bucure de toţi pomii din rai, dar l-a sfătuit să nu se atingă de unul singur, ca să poată şti omul că are un stăpân de Care se cuvine să asculte şi să se plece poruncilor Lui

Dumnezeu i-a dat această lege făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie raţiunii, cunoscând pe creator şi păzind porunca Lui, va fi părtaş fericirii veşnice, va trăi în veci, ajungând mai presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul trupului, dacă va prefera plăcerile simţurilor, neţinând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînţelegătoare, scuturând jugul Creatorului şi neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi responsabil de moarte şi va fi supus stricăciunii şi ostenelii, ducând o viaţă nenorocită. Căci nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului

Dumnezeu îl voia pe om să crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii spiritului nu este numai un dar, ci şi un rezultat al efortului. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „Poruncindu-i să nu mănânce din pomul simţirii fără să fie călăuzit de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să fie tare, să rămână liber şi să crească în spirit, sau în libertate. ”

Cauzele care au dus la călcarea acestei porunci şi implicit la căderea omului în păcat pot fi împărţite în cauze interne – libertatea şi neîntărirea primilor oameni în bine, ceea ce a făcut ca aceştia să poată cădea în mândria şi neascultare – şi cauze externe – ispita diavolului.

Aşa cum arată Sf. Ioan Damaschin, Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă liber. Fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui — căci numai Dumnezeirea este incapabilă de păcat — ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei. Avea adică puterea să rămână şi să progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi putere să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru, căci ceea ce se face cu sila nu e virtute