Iertarea în Viziunea Evangheliei După Matei

I. Introducere

Într-o vreme când relaţia între stăpân şi slugă stabilea distanţe ameninţătoare, când între om şi om se cunoştea şi aprecia pre puţin sentimentul de milă, de dragoste şi de bunătate, sau chiar deloc; când mentalitatea generală era de a acapara, de a strivi şi înfrânge orice tendinţă de egalitate şi drept la viaţă; când, peste tot făptura umană era cuprinsă de febra măririi deşarte; când până şi ucenicii Domnului au pus întrebarea: “Cine e mai mare în împărăţia cerurilor?”(Mt. XVII, 1), Iisus, Domnul nostru, prin învăţătura deosebită pe care o aduce între oameni, prin pilde grăitoare şi, nu mai puţin, prin propriul exemplu de viaţă, dă o nouă orientare ucenicilor Săi şi oamenilor care-L ascultau şi-L urmau.

Modul în care Dumnezeu îşi face cunoscută porunca Sa oamenilor, poartă pecetea îngăduinţei şi dărniciei Lui. Promisiunile pe care ni le face şi certitudinea nostră că – îndeplinind poruncile Lui – vom avea parte şi de părinteasca primire în casa Lui, prezintă creştinismul ca pe religia în care omul este valorificat la maximum, acordându-i-se de către Creator cinstea de a fi partaş la mântuirea sa proprie.

Dacă la creaţia noastră Dumnezeu ne-a lăsat posibilitatea de a discerne, hotarî şi acţiona în bine sau rău, la a doua creaţie a noastră, la restaurarea firii noastre, Dumnezeu arată aceeaşi consideraţie nemului căzut al lui Adam şi-i lasă din nou libera alegere între a-şi însuşi sau nu mântuirea pe care i-a atribuit-o prin Fiul, prin Noul Adam. În mod obiectiv şi real, păcatul adamic este iertat de Dumnezeu, căci preţ pentru greşeala noastră s-a dat Cel fără de preţ. Dar dacă – odată cu jertfa Sa – Mântuitorul nu numai a răscumpărat neamul omenesc de sub robia păcatului, nu numai l-a împăcat cu Cerul, ci l-a şi reîmprospatat în fiinţa lui cea mai adâncă, redându-i noi puteri de luptă împotriva păcatului ajutate de harul dumnezeiesc.

Ca să ne uşureze perspectiva luptei, Dumnezeu ne oferă analogii promiţând a ne răspunde cu acelaşi fel în care noi înşine ne vom fi comportat în viaţa noastră faţă de semeni. Pretutindeni în cărţile Legământului cel Nou, se aude cuvântul - sau ecoul lui – prin care Dumnezeu-Fiul ne promite la Judecata cea Mare îngăduinţă pentru cei care au îngăduit şi neîndurare pentru cei neîndurători.

Dintre toate modurile de exprimare a promisiunilor Lui către noi, unul este mai deplin revelator, al gradului de mărinimie a dragostei lui Dumnezeu şi de aceea, poate, mai greu de sesizat şi mai greu de realizat în toată profunzimea lui. E vorba de porunca iertării care este enunţată alături de altele : “Iertaţi şi se va ierta vouă” (Lc. VI, 37). Aceasta este porunca cea mai substanţială şi mai operantă în mântuirea noastră. Ca dovadă este faptul că prin iertarea păcatului adamic, ne-a făcut părtaşi Hristos , la viaţa veşnică; prin iertarea care a venit spre noi, necondiţionată de nimic din partea noastră, să ne învaţăm noi înşine a ierta aproapelui nostru.

II. Ce este iertarea?

În Biblie, păcătosul este un datornic pe care Dumnezeu, prin iertarea lui, il absolvă de datorie (ebr. salah: Num XIV, 19 ), în mod atât de eficient, încât Dumnezeu nu mai vede păcatul, care este ca şi aruncat la spate, ridicat (ebr. nasa’: Ex. XXXII, 32) , nimicit(ebr. kipper: Is.VI, 7). Propovăduirea de la începuturi are ca obiect, o dată cu darul Duhului, iertarea păcatelor, care este cel dintâi efect al acestuia.

Între virtuţile morale ale vieţii creştine, locul iertării este stabilit; ea este plasată doar - ca o consecinţă a dragostei – între roadele acestei virtuţi teologice. În viziunea unor Sf. Părinţi noţiunea de a ierta înseamnă: a nu ţine minte răul. Deseori auzim în jurul nostru expresii ca : “m-a jicnit prea tare; nu pot sa îl iert”, sau alteori unii sunt mult prea nepăsători sau distraţi ca să fie atenţi la ce cuvinte li se adresează. Însă ţinerea de minte a răului este contrară poruncii iertării, iar în al doilea caz, uitarea nu este o virtute. O însuşire de felul acesta, poate aduce un folos oarecare, dar ea nu e fondamentul unei virtuţi după cum un sentiment de opoziţie, oricât de intens ar fi el, nu poate fi o greşeală morală, fără particiarea voinţei.

Prin urmare, simpla uitare a unui rău care nu a afectat deloc centrul personal al celui indicat, nu e o virtute şi nu e nici iertare, întrucât dacă nu ai înregistrat jignirea ca atare, ea nici nu poară acest caracter. Ca iertarea să fie o virtute, trebuie ca mai întâi simplele dispoziţii ale sufletului,într-o direcţie sau alta să fie ori modificate ori întărite prin creearea unei habitudini în sensul iertării, adică să fie manifestată o lucrare a voinţei asupra efectelor eventualei ofense, să creeze obişnuinţa de a nu reacţiona răul pentru rău şi, în urmă toate celelalte necesare unei iertări desăvârşite. Iertarea în constituţia sa intimă, este un act, îndeplinind condiţiile unui act, adică o manifestare a conştiinţei, însoţită de un sentiment de activitate a eului.