Istoria Canonului Vechiului Testament

Învăţătura creştină despre ,,canon” şi condiţiile de intrare

în canon a cărţilor Sfintei Scripturi

Cărţile care alcătuiesc Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament formează o colecţie bine rânduită şi temeinic închegată. Această colecţie a luat naştere cu timpul prin strădaniile depuse de Biserică în primele ei veacuri de existenţă. Statornică şi confirmată de autoritatea bisericească, colecţia acestor cărţi este rezultatul eforturilor Sfinţilor Părinţi. Colecţia cărţilor primite şi recunoscute drept inspirate de Dumnezeu, a primit ulterior denumirea de „Canon Biblic”, sau „Canonul Sfintei Scripturi”.

Termenul grecesc „κανω´ν”, care provine dintr-o rădăcină pe care o regăsim în multe limbi semitice(qaneh), înseamnă în greaca clasică, în sens propriu trestie (ebraic „cane”) , băţ, sau riglă de (trasat şi) măsurat de la care derivă sensul său metaforic de regulă, normă. În opinia unor filosofi greci, canonul poate fi definit drept o normă prin care se cunoaşte ceea ce este adevărat.

Având probabil ca reper citatul din Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel: „şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu”, unii Sfinţi Părinţi l-au folosit cu aplicare clară la Sfintele Scripturi pentru desemnarea cărţilor sfinte care au fost de la început şi rămân normative pentru învăţătura şi viaţa creştină .

Începând cu secolul IV, cuvântul canon aplicat la cărţile Sfintei Scripturi, devine termen tehnic pentru colecţia cărţilor canonice sau inspirate care alcătuiesc îndreptarul sau principiul normativ al credinţei creştine. În acest fel cuvântul canon îl întâlnim folosit mai întâi la Sinodul local din Laodiceea (360-375) care prin canonul 59 învaţă ca în Biserică să se citească numai din cărţile canonice . De asemenea, termenul este folosit şi de Sfântul Atanasie cel Mare, când împarte cărţile Sfintei Scripturi în Cărţi canonice şi necanonice.

Potrivit sensului după care cuvântul canon a fost folosit de Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, prin „Canonul Sfintei Scripturi” s-a înţeles colecţia sau catalogul (lista) tuturor cărţilor pe care Biserica le-a primit şi recunoscut drept cărţi de origine divină, adică inspirate de Dumnezeu şi izvoare ale Revelaţiei divine ca principiu normativ pentru viaţa creştină.

Având în vedere definiţia dată canonului Sfintei Scripturi, putem spune că o carte, ca să devină canonică şi să fie înscrisă în canonul biblic, trebuie să întrunească două condiţii esenţiale:

a) să fie inspirată, adică să aibă prin sine şi pe baza mărturiilor externe, certitudinea inspiraţiei divine;

b) să fie primită şi recunoscută de autoritatea bisericească competentă, drept inspirate.

De aceea şi actul în sine al canonizării unei cărţi prezintă, la rândul său, doua aspecte.

a) recunoaşterea caracterului inspirat al unei cărţi;

b) înscrierea ei în canonul biblic.

Actul canonizării unei cărţi nu se poate face decât în Biserică. Numai Biserica este autoritatea care are chemarea şi puterea de a stabili prin hotărâri sinodale canonul biblic.

În concluzie denumirea de carte canonică este echivalentă cu cea de carte inspirata, termenii canonic şi inspirat fiind astfel sinonimi; iar o carte canonică este acea carte inspirată, care a fost recunoscută şi confirmată de întreaga Biserică drept normă pentru fundamentarea dogmelor şi principiilor de morală creştină .

Toate cărţile primite şi recunoscute drept inpirate sau canonice, alcătuiesc canonul Sfintei Scripturi, şi după cum Sfânta Scriptură se împarte în două părţi, tot astfel există şi două canoane biblice: canonul Vechiului Testament şi canonul Noului Testament, iar noi în lucrarea de faţă ne vom ocupa de primul, de canonul Vechiului Testament.

II. Canonul Sfintei Scripturi la evrei

Canonul, aşa cum am vorbit şi în capitolul anterior, defineşte graniţele între ceea ce este revelat şi ceea ce nu este revelat, adică între ceea ce e uman şi ceea ce este divin . Indiferent dacă revelaţia este consemnată oral sau în scris, canonul serveşte pentru a o identifica.

Canonul Sfintei Scripturi la evrei s-a format treptat şi în decurs de mai multe secole, pe măsura scrierilor respective, astfel încât cărţile sfinte, care au fost încredinţate poporului evreu şi despre care nu s-a purtat nici o discuţie asupra originii divine, au fost adunate şi păstrate în Sfânta Sfintelor, lângă chivotul Legii, precum ni se relatează în cartea Deuteronom: „atunci a scris Moise Legea aceasta şi a dat-o preoţilor, fiilor lui Levi, care duceau chivotul Legământului Domnului şi tuturor bătrânilor lui Israel” (Deuteronom 31, 9, 26).