Retragerea harului Sfantului Duh din viața omului, în spiritualitatea ortodoxă

Introducere

Tema părăsirii omului de către Dumnezeu a devenit un subiect frecvent dezbătut în societatea modernă şi postmodernă simultan cu dezvoltarea tendinţelor de autonomizare şi autoemancipare ale omenirii de după Iluminism. De fapt, nu Nietzsche a gândit pentru prima dată că „Dumnezeu a murit!”, ci omenirea de la începuturi a purtat acest gând. Este, prin excelenţă, gândul omului păcătos, al omului care, întors cu spatele la Dumnezeu prin actele sale egocentrice şi centrifuge, strigă cu disperare că a fost părăsit de Acesta.

Sfinţii Părinţi vorbesc, în scrierile de spiritualitate, despre faptul că viaţa duhovnicească este caracterizată, fără excepţie, de oscilaţia cădere-ridicare. Omul este pus adesea în postura de a trebui să se îndrepte, după ce a căzut în diverse greşeli, astfel încât toată existenţa sa este marcată de nestatornicia propriei firi marcate de păcate. Având în vedere acest lucru, Părinţii arată că şi lucrarea lui Dumnezeu asupra omului este felurită, în funcţie de vârstele duhovniceşti la care acesta din urmă ajunge în viaţa sa. Astfel, harul Sfântului Duh binecuvintează pe nevoitor, uneori, cu fericire, pace şi căldură iubitoare, iar, alteori, îl lasă într-o apăsătoare stare de părăsire şi deznădejde în aşa măsură încât acesta simte chiar că Dumnezeu l-a uitat. Starea aceasta este numită, în scrierile filocalice, „părăsire”, „lepădare” sau „retragere” a harului.

Se pare că „retragerea” harului din viaţa omului este o lucrare nu mai puţin valoroasă decât binecuvântarea cu felurite daruri duhovniceşti. Sfinţii Părinţi subliniază chiar că „cel ce fuge de ispite (necazuri) fuge de virtute” , ceea ce ne face să recunoaştem rolul important pe care această lucrare a harului îl are în desăvârşirea omului.

Mai mult decât atât, analizând scrierile Sfântului Diadoh al Foticeii, observăm că viaţa duhovnicească este încă de la început marcată de o lucrare de venire şi de retragere a harului Duhului Sfânt. „Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă. Dar înaintând omul în nevoinţe, adeseori harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul văzător şi cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile dumnezeieşti ca pe unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la cunoştinţă. La mijlocul nevoinţelor însă vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă. Prin urmare, trebuie să ne lase să ne întristăm într-o oarecare măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, întraripaţi de nădejdea cea bună. Căci precum multa întristare învăluie sufletul de deznădejde şi necredinţă, aşa şi multa bucurie îl îmbie la părerea de sine” De asemenea, chiar de la Botez, zice Sfântul Diadoh, harul vine în inima omului, dar îşi ascunde lucrarea de la simţurile sufletului, fiindcă, în timp ce chipul lui Dumnezeu este restaurat în noi, la Botez, fără să avem noi altă lucrare în afară de credinţă, asemănarea nu se capătă decât prin colaborarea noastră liberă cu harul Sfântului Duh: „la început [ ] harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului, ca atunci cand omul se va întoarce cu totul spre Domnul să-şi arate printr-o negrăită simţire, prezenţa în inima. Pe urmă, iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă, şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu” , iar în alt loc zice: „Două bunuri ne aduce harul cel sfânt prin botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte desăvârşit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte de îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adica chipul nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru. Iar celălalt, aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este asemănarea. Deci când începe mintea să guste multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea”

Vom încerca, aşadar, în paginile ce urmează, să înţelegem mai bine cum are loc această lucrare a harului dumnezeiesc, cea a retragerii din viaţa omului. Astfel, folosindu-ne de mărturia Părinţilor bisericeşti, vom scoate în evidenţă modurile specifice în care se manifestă retragerea, dar mai ales rostul şi folosul pentru mântuire al fiecăruia dintre aceste moduri, păstrând mereu ca paradigmă exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

I. Retragerea harului – aspecte generale

Cu siguranţă orice om a trăit, la un moment dat, clipe mai grele, în care a avut de-a face fie cu situaţii dificile, fie cu răutatea unor semeni de-ai lui, fie cu propriile neputinţe. Aceste lucruri sunt valabile pentru orice fiinţă umană, dar pentru un creştin ele au o nuanţă deosebită, având în vedere că apropierea acestuia de Dumnezeu este un motiv în plus pentru ca „cel rău” să poarte un război mai intens cu el. Pe drept cuvânt afirmă părintele Sofronie Saharov că „Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de purtat pentru om” , iar acest lucru e valabil nu doar din cauza ispitelor diavolului, ci mai ales din cauza propriei nedesăvârşiri a omului.