Sensul Duhovnicesc al Suferinței

Introducere

Încercările, durerile, bolile, concretizându-se toate în suferință și culminând în moarte, fac parte din viața omului, precum și din istoria lumii, încât putem spune că istoria omului se împletește cu însăși istoria suferinței umane.

Deşi la prima vedere s-ar părea că experienţa suferinţei îi atinge selectiv pe oameni, nimeni nu e scutit de suferinţă, nimeni nu duce viaţă fără griji. Într-o formă sau alta, toți suferim; fie că suferim de o durere pricinuită de noi inșine, fie că această durere vine din partea apropiaților noștri (membrii ai familiei) sau din partea semenilor noștri, fie că aflăm de lucruri dureroase ce le întâmpină semenii noștri de pretutindeni și alte asemenea cazuri, un suflet creștinesc nu poate să nu simtă durere, să nu sufere alături de cei în suferință. Prin urmare, din acest punct de vedere, fiecare clipă trăită este plină de durere și cuprinde în ea o formă de suferință și, fie că voim sau nu, suferim. Suferința așadar, este un adevăr, o realitate indiscutabilă.

Și dacă experiența duhovnicească ne arată că nu există în lume, om care să fi avut parte în viață doar de bucurii, după cum nu există om care să fi avut parte de la naștere până la moarte doar de încercări și suferințe, trebuie să spunem că există o alternanță între bucuriile și necazurile pe care le trăim în această viață; bucuriile prezente, dacă nu sunt trăite duhovnicește, vor deveni cauza durerilor, a suferințelor viitoare, după cum și suferințele care sunt înțelese și purtate duhovnicește, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu și cu smerenie, se transformă în izvorul unor bucurii înalte și mântuitoare.

Acest fapt însă, este imposibil de înțeles pentru omul de astăzi, ce raționează doar într-un cadru exclusiv natural; pentru el, suferința nu poate avea nicio explicație spirituală. Prin urmare tratarea ei este tot naturală; suferința apare ca o degradare naturală, fără sens, ceva absurd. De aici atitudinea acestor oameni, ce-și” indentifică viața nu cu înțelegerea ei, ci cu strădania de a o evita” .

Un alt punct de vedere și tot mai des întâlnit, de această dată între creștinii ortodocși ai zilelor noastre, în ceea ce privește suferința, este faptul că iau suferința (indiferent de ce natură este), ca pe o pedeapsă divină. Și această concepție, nu este mai puțin greșită.

Iată că din cele prezentate mai sus, ne dăm seama cât de necesară este o analiză asupra acestui subiect care este suferința. În cele ce urmează, pe cât se poate și pentru o cât mai bună înțelegere, vom căuta atât din perspectivă laică cât și religioasă, să dăm o explicație cât mai amănunțită, a ceea ce numim cu toții suferință.

CAPITOLUL 1 - CE ESTE SUFERINȚA ?

1.1. Viziune laică asupra suferinței

Dex-ul, ne pune la dispoziție o definiție cât se poate de succintă referitor la ce este suferința: SUFERÍNȚĂ, suferințe, s. f. Durere fizică sau morală; suferire; starea celui care suferă. Expr. A fi în suferință = a duce lipsă de ceva. – Suferi + suf. -ință (după fr. souffrance).

Mulţi oameni încercați de boli și suferințe, neavând nici un ajutor pentru a înţelege, îngroziţi de gândul unei boli prelungite, chinuiţi de frica de suferinţă, se grăbesc să caute o explicație și un remediu medical atât bolii cât și suferinței, crezând că boala și suferința sunt un produs al hazardului sau al întâmplării.

Omul zilelor noastre, ce privește lucrurile doar pe orizontală, antrenat tot mai mult în grijile vieții biologice, în cadrul exclusiv natural, percepe durerea, suferința, ca pe un ”ghinion”, ca pe o nedreptate cu care luăm contact din întâmplare și total nemeritat; în ochii lui, durerea, suferința și moartea reprezintă un rău sau sunt rele.

Pentru el, suferința nu poate avea nici o explicație spirituală. Ea i se pare o degradare naturală, ce nu necesită nici o motivație sau explicație spirituală; i se pare lipsită de sens și, o socotește absurdă, căci abordează suferința doar din punct de vedere natural. Această atitudine în fața suferinței îl determină să-și indentifice viața nu cu înțelegerea ei ci cu strădania de a o evita.

Dacă însă privim lucrurile mai în amănunt, chiar și din punct de vedere fizic, biologic, vedem cât de departe suntem de adevăr. Gândindu-ne doar la durerea fizică, ne dăm seama că aceasta este absolut necesară pentru supraviețuirea noastră. Dacă nu am simți nici un fel de durere, ne-am putea face lucruri care sunt distructive (leproșii pierd orice simț al durerii, fapt care duce la provocarea unor răni foarte grave).

De exemplu, dacă nu am simți durerea când am atinge un obiect fierbinte, nu am reacționa până nu am vedea carnea arsă și, evident acest lucru nu ar fi pozitiv. Un alt exemplu: îi îngăduim chirurgului să folosească bisturiul pentru a îndepărta o parte bolnavă a trupului nostru în cazul unei operații; durerea operaţiei este mare, dar ştim că este necesară pentru a ne păstra sănătatea şi chiar viaţa; si exemplele ar putea continua.

Iată cum durerea ne atrage atenția asupra unei situații în care trebuie să reacționăm imediat. Astfel, chiar şi la un nivel strict natural, suferinţa poate sluji unui scop mai înalt, devenind am putea spune, un „rău absolut”. Aceste exemple implică un alt punct de vedere referitor la suferință, contrar celui de mai sus, arătându-ne realitatea benefică a suferinței.