Sfântul Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 în județul Olt, într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino.

Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.

Constantin Brâncoveanu a mai avut doi frați, Matei și Barbu, care au murit însă devreme.

Căsătorit cu Marica, nepoata

lui Antonie Vodă din Popești,

Constantin Brâncoveanu a avut

cu aceasta patru fii: Constantin,

Ștefan, Radu și Matei și șapte

fete: Stanca, Maria, Safta,

Ancuța, Elenca, Bălașa și

Smaranda.

Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române.

În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.

Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.