Simboluri cristice - culorile și semnificația lor

CAPITOLUL 1

ARTA ŞI RELIGIA

Printre manifestătrile vieţii sociale, religia este una dintre acelea care a fost mai bine studiată. Cercetările sociologiei moderne ne îmiedică de a reduce religia la sentimentul religios individual. Religia nu apare decât în cadrul societăţii, se obiectivează în instituţii şi practici colective şi organizează în genere relaţia pe care grupul social o întretine cu forţele invizibile presupuse a determina viaţa lui. Dar cu toate că religia este una din formele de manifestatre ale vieţii sociale, studiul raportului ei cu arta, prin mulţimea şi specialitatea problemelor pe care le pune, face necesară o expunere separată.

Influenţa religiei, în sensul larg al cuvântului, asupra dezvoltării artelor nu s-a istovit niciodata. Varietatea curentelor religioase a provocat totdeauna expresia lor plastică.Relaţiile dintre plastica şi religie s-au păstrat şi în creştinism, şi mult înainte ca Renaşterea să fi produs o artă laică, marea majoritate a operelor de arhitectură, pictură şi sculptură aveau un caracter religios. Această conexiune s-a păstrat mai multă vreme în orientul Europei, încât despre ţările ortodoxe se poate spune că înainte de veacul al XIX- lea au ignorat cu totul orice artă plastică laică.

Nici pictura sau sculptura religioasă n-au depăsit modelele Renaşterii sau Barocului, după cum întreaga artă religioasă din ţările ortodoxe a rămas în sfera stilului bizantin. Instituţia Bisericii a păstrat legătura dintre arta plastică modernă şi religie, făraă ca aceasta să mai fie izorul unor creaţii orinale.

Inspirându-se din religie, arta a stat deseori la rândul ei în serviciul sentimentului religios.Daca evangheliile au putut îndruma atâta vreme sufletele, lucrul se datoreste şi frumuseţii lor literare. Prin operele poeţilor, dar şi prin imaginile plastice sau prin compoziţiile muzicale, multe suflete au putut fi îndrumate către pietate. O acţiune religioasă putem de altfel recunoaşte artei, chiar atunci când nu are un conţinut religios.

Duşmania nutrită împotriva artei de secta iconoclaştilor sau de unele personalităţi fanatice ca Savonarola sau Calvin a trebuit să cedeze în faţa conştiinţei unităţii idealului şi a sprijinului pe care formele lui felurite şi-l acordă reciproc. Încă din antichitate, Platon recunoştea contemplării frumuseţii un efect mistic: accesul în patria eternă a sufletului, în lumea Ideilor eterne. Vechile reprezentări ale platonismului au rămas adânc înrădăcinate în conştiinţa europeanului. Din ele se trage o vorbă ca aceea a lui Michelangelo scriind Vittoriei Colonna: ,,Pictura cea bună se apropie de Dumnezeu şi se uneşte cu el”. Tot de acolo cuvântul lui Luther, care, denumind muzica ,,o artă divină”, o recomanda educaţiei tineretului. Chiar expresia populară recunoaşte frumuseţii naturale sau artistice însuşirea divinităţii. Lăudând realitatea sentimentului care inspiră această expresie în vorbirea germanilor din vremea sa, doamna de Staël scrie: ,,Ficare om poate găsi în vreuna din minunile universului pe aceea care vorbeşte mai puternic sufletului său: unul admiră divinitatea în trăsăturile unui părinte; altul, în inocenţa unui copil; altul, în cereasca privire a Fecioarelor lui Raffael, în muzică sau în poezie. Fără îndoială că arta nu este religie. Dar contemplaţia artei creează o stare de suflet favorabilă religiei.

CAPITOLUL 2

MOTIVAŢIA TEMEI

Această lucrare este alcătuită din patru pânze pătrate cu latura de 90 cm. Am urmărit sugerarea a patru simboluri cristice - Crucea, Pâinea, Sfântul Potir şi Lumânarea – nefiind interesată de reprezentarea lor într-un mod realist.

Tradiţia creştină a condensat în imaginea crucii mântuirea şi patimile Mântuitorului.

În această lucrare forma decupată, a crucii, în scândura ne poate trimite cu gândul la fereastră. Fereastra este ,,ochiul” casei. Ea mediază opoziţiile înauntru – afară, inchis – deschis, leagă intimitatea casei ( familiei ) de lumea exterioară. Este locul intrărilor şi al ieşirilor; de aceea pe fereastră se presupunea că pot intra duhurile rele. De aici derivă obiceiurile de a depune pe ferestrele ce ies în stradă diferite obiecte, plante, de a atârna perdele cu proprietăţi apotropaice. O asemenea funcţie la ronâni avea şi crucea ferestrei. Crucea înscrisă intr-un pătrat simbolizează fereastra noastră tradiţională. În acest caz crucea însăşi este fereastra prin care avem acces la lumină. În opoziţie cu întunericul, lumina e un principiu al binelui, simbolul dragostei, al vieţii, salvării, elevaţiei spirituale.

În Facerea se vorbeşte de ziuă şi lumină creaţii ale lui Dumnezeu şi foarte putin despre astrul care este cauza lor evidentă. Lumina Lui Dumnezeu risipeşte întunericul şi cheama oamenii spre lumină. Iisus este lumina lumii: ,,Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” ( Ioan 8, 12 ); credincioşii trebuie să fie şi ei lumina lumii: ,,Voi sunteţi lumina lumii” ( Matei 5,14 ), devenind reflexul luminii lui Hristos ( Epistola a II- a către Corinteni 4, 6 ) şi acţionând astfel în consecinţă: ,,Norodul acesta, care zăcea in întunerec, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zaceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” ( Matei 5, 16).