Istoricul apariției drogurilor - clasificare, caracteristici și efecte

Definirea conceptelor

Drogul - este substanţa licită sau ilicită al cărei consum (din motive medicale sau din alte motive) determină fenomene de dependenţă şi toleranţă.

Dependenţa - este fenomenul caracterizat prin nevoia imperioasă sau persistentă de a continua utilizarea drogului, ignorând consecinţele în plan fizic, psihologic şi social, în scopul obţinerii unei stări de bine sau pentru a evita starea de disconfort generată de întreruperea consumului substanţei respective.

Toleranţa - este fenomenul de adaptarea a organismului consumatorului la prezenţa unei substanţe denumite generic „drog”.

Sevrajul – denumit şi „sindrom de abstinenţă” reprezintă un ansamblu de simptome fizice şi psihice, ce apare la întreruperea administrării unei substanţe psihoactive, la administrarea unei doze insuficiente din această substanţă sau după administrarea unui medicament cu proprietăţi antagoniste faţă de cea psihoactivă.

Scurt istoric

Istoricul grec Herodot, în jurul anului 450 î.d. Hr., descrie practica unor triburi mongoleze de a arunca seminţe de cânepă pe o plită încinsş. `După ce se aprind, aceastea scot un fum al cărui miros îi îmbatş, asemenea vinului` descrie Herodot ceea ce pare a fi un fel de Bonnaroo precreştin. `Cu cât sunt aruncate mai multe fructe, cu atât devin mai intoxicaţi şi încep să ţopăie, să cânte şi să danseze`.

Cu alte cuvinte, încă din Antichitate oamenii au constatat că unele plante au proprietăţi ce pot înlatură diferite dureri, pot vindeca anumite afecţiuni, creând totodată unele senzaţii plăcute sau pot provoca senzaţii stranii, deformând trecerea timpului, percepţia culorilor şi sunetelor.De când oamenii au devenit conştienţi de acese efecte,drogurile au fost utilizate atât în activităţile cu caracter terapeutic cât şi în practicile mistico religioase.Se consideră că nu există pe pământ,exceptând alimentele, alte substanţe care să fie atât de intim asociate vieţii popoarelor, în toate ţările şi în orice timp, ca drogurile .

Termenul “drog” este provenit fie din cuvântul persan “droa”, care înseamnă “miros aromatic”, fie din evreiescul “rahab” care înseamnă “parfum”, fie din cuvântul olandez “droog” care desemna, în urmă cu circa 200 de ani, “substanţele vegetale comercializate în farmacii”. În limba engleză, termenul “drug”desemnează orice produs medicamentos . În sens ştiinţific,”drog” înseamnă orice substanţă care are capacitatea de a determina o stare de dependenţă .

Omul preistoric a aflat, cu mirare şi teamă proprietăţile extraordinare ale drogului asupra organismului sau, descoperindu-le accidental, cand culegea plante şi rădăcini din lumea ciudată şi agresivă care îl inconjura . Prin repetiţie, aceste noi trăiri s-au fixat în memoria colectivă, efectele curative ori excitante ale diferitelor plante căpătând o aura magică, exploatată în timp, de cei interesaţi de acest lucru .

Obarsia drogului este contemporană cu cea a naşterii practicilor mistico-religioase, cu apariţia primelor altare de cult din temple, ele constituind o parte intrinsecă a culturii religioase la multe popoare, inspirând uneori , ritualuri exotice, la care s-a facut apel vreme îndelungată .

Acordând drogurilor esenţa divină, omul credea că, prin consumarea lor poate accede în lumea zeităţilor responsabile de viaţa şi sănătatea sa.

Maurice Privat în lucrarea sa “La loi des etoiles” arată că magia nu aparţine nimanui, aceasta fiind arta de a produce efecte fără cauze . Acest lucru e dovedit printr-o sumară trecere în revistă a unor practici, obiceiuri şi băuturi miraculoase, investite din negura vremurilor cu puteri supranaturale, deoarece nu li se putea da o alta explicatie . Se presupune ca biblicul Moise, arhiveneratul Budha, stralucitul Pitagora, ca de altfel toţi oamenii de cultură ai antichităţii, cunoşteau puterile secrete ale drogurilor .

Contemporanii faraonului Amenophis І cunoşteau multe remedii pentru diferite suferinţe, preparate din opiu, iar vechii afgani, încă cu trei milenii în urmă se foloseau de proprietăţile sedative ale aceleiaşi substanţe .

Tendinţa medicală a poporului nostru indică folosirea seminţelor de mac în infuzie, pentru liniştirea copiilor agitaţi în perioada apariţiei dentiţiei . Tot tradiţia ne previne asupra faptului că e periculos să dormi în lanurile de cânepă ori în apropierea cânepei proaspăt recoltate .

Dintre băuturile magice sunt cunoscute “amirta” şi “soma ”, apreciate şi des pomenite, preparate în India . În Persia era folosită “haama”care făcea concurenţă ambroziei olimpiene . Soma, iniţial o bautură cu proprietăţi îmbătătoare era oferită de preoti zeilor hinduţi, însă, de-a lungul anilor s-a transformat, devenind ea însăşi o divinitate căreia i se dedicau imnuri şi i se aduceau ofrande, considerându-se că prin consumul ei se obţine nemurirea . Soma va deveni astfel zeul băuturii, dar şi tatăl lui Budha, în mitologia budhistă .

Graalul, mult râvnitul şi mult căutatul potir de către cavalerii rătăcitori din vremea regelui Arthur şi a Mesei Rotunde, nu era iniţial, decat o simplă credinţă a celţilor, veşnic tânjitori după regasireă unei miraculoase băuturi a stramoşilor lor . Eterna căutare a Graalului nu este astfel, decat un simulacru de identitate a băuturii, al cărei secret s-a pierdut în negura secolelor, considerată băutura zamislitoare de viziuni, înainte ca dogma creştină să o transforme în potirul Sfântului Graal .

Se spune că înaintea răstignirii pe cruce, lui Iisus Hristos i se administrase, pentru a rezista chinurilor, o băutură numită paska . Aceasta se obţinea de către evrei din oţet şi absint .

Faimoşii samani siberieni cunoşteau şi preparau o altă băutură magică numită braga, prin infuzarea unor ciuperci cu proprietăţi puternic halucinogene, ale căror efect era resimţit de îndată şi pentru mult timp .

S. Tokarev, în lucrarea “Religia în istoria popoarelor lumii”, arată că locuitorii Americii de Nord foloseau încă din negura vremurilor, la ceremoniile lor mistico-religioase, băuturi obţinute din plante cu însuşiri halucinogene, ce deformau în mod net perceperea realităţii, dând naştere la vedenii, care ulterior deveneau ele însele un obiect de veneraţie pentru cei cărora le aparuseră .

Clasificarea drogurilor

În literatura de specialitate şi în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază diferite criterii, cele mai cunoscute fiind: după efectul produs asupra SNC, după originea lor, după regimul juridic al substanţelor sau după dependenţa genrată.

A. Clasificarea drogurilor în funcţie de efectul asupra SNC, se consideră în general cea mai adecvată fiind cea utilizată în practică de organismele ONU, preliată şi de Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală – Interpol.

În conformitate cu acest criteriu, drogurile se clasifică astfel:

1. substanţe stimulente sau psihoanaleptice;

2. substanţe depresoare sau psiholeptice;

3. substanţe perturbatoare (halucinogene) sau psihodisleptice.