Migrația Externă

Istoricul migraţiilor recente din România

România este departe de a prezenta o vastă cultură a migraţiei, fie ea internă, dar mai ales externă. În mod tradiţional, România a fost una dintre cele mai slab dezvoltate state europene, cu o economie dominată de agricultură. La sfârşitul ultimului război mondial, 74% din populaţie locuia în mediul rural, populaţia urbană devenind majoritară abia spre sfârşitul regimul comunist. Conform datelor recensământului din 2002, aproximativ 47% din populaţie locuia încă la sate, cu alte cuvinte de 4-5 ori mai mult decât în majoritatea ţărilor din vestul Europei şi de 2-3 ori mai mult decât în alte ţari foste comuniste. Scăderea ponderii populaţiei rurale s-a realizat parţial pe seama migraţiei, însă o importanţă însemnată au avut-o creşterea demografică şi industrializarea, care au adus cu ele transformare în oraşe a unei părţi din localităţile rurale.

Fluxul migrator important a fost însă cel de la sat la oraş, stopat însă în anii `80 printr-un control strict al intrărilor legale în oraşe şi al distribuţiei locuinţelor (vezi şi B.Voicu, coord., 2003). S-au adăugat aici principalele fluxuri către centrele urbane importante, având o tradiţie în a atrage migranţi, şi dezvoltându-se în anii `50-`60 şi apoi în anii `70 prin industrializarea masivă, dar şi ca centre universitare: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Constanţa, Galaţi, Braşov, Ploieşti, Constanţa etc. (Sandu, 1984). În fine, al treilea flux migrator important înainte de 1989 a fost cel al „moldovenizării” unor zone industriale (în special Braşov) şi mai ales a văii Jiului după revoltele minierilor de aici (vezi Tănase, 1999).

Important a fost însă în ultimele decenii de comunism fenomenul navetismului, implicând zilnic ponderi importante din populaţia rurală. Aceştia, de regulă muncitori manuali, dar şi lucrători calificaţi, ca şi personal cu studii superioare (mai ales ingineri şi cadre didactice), străbăteau zilnic distanţa care îi separa de oraş (uneori şi câte 40-50 de kilometri – vezi Voicu, coord, 2003) pentru a ajunge la locul de muncă.

În ce priveşte migraţia externă, înainte de 1944, a existat un singur val important, vizând migraţia ţăranilor români ardeleni către Lumea Nouă. O bună parte au revenit în Transilvania după acumularea unor mici averi, alţii au rămas în Statele Unite. Aceştia nu au constituit însă o diasporă şi nici nu au căutat să îşi menţină tradiţiile, cum au făcut-o de pilda alte grupuri etnice – polonezii, italienii, irlandezii etc. – preferând să fie mai degrabă asimilaţi de populaţia majoritară din zona în care s-au stabilit (Boia, 2002).

S-ar putea adăuga aici elitele micii boierimi din secolul XIX, care îşi realizau studiile universitare în principale capitale europene (Paris, Viena, Berlin, mai rar – Londra), acestea însă au fost departe de a constitui un fenomen de masă, mai ales după înfiinţarea universităţilor româneşti de la Iaşi şi Bucureşti. Migraţia unei mici părţi a aristocraţiei locale la şi dinspre Istanbul în perioada fanariotă (sec. XVII-XIX) a fost şi mai degrabă accidentală şi, oricum, încheiată după începutul secolului XIX.

Absenţa unei culturi migratorii s-a menţinut şi după 1944. O parte a elitei interbelice a fost silită să părăsească România după instaurarea de către armata sovietică a regimului comunist, însă majoritatea acestei elite a sfârşit în închisorile comuniste. Migranţii în vest din timpul comunismului au fost puţini şi au fost departe de a constitui diaspore sau comunităţi importante. Relaţiile dintre migranţii români din vest erau subminate şi de suspiciuni privind apartenenţa la poliţia politică românească (Securitatea), de experienţele negative din ţară şi, nu neapărat în ultimul rând, de lipsa tradiţională de colaborare în afara familiei extinse. Migraţia circulatorie la studii în universităţi vestice de la sfârşitul anilor `60, începutul anilor `70 a afectat aproape exclusiv copiii protipendadei comuniste, fiind un fenomen marginal.

Migranţii perioadei comuniste migrau mai ales din motive economice, mânaţi de absenţa libertăţilor politice, dar şi din raţiuni economice, în căutarea unu trai mai bun. Fluxul nu a fost unul însemnat, volumul emigraţiei româneşti situându-se între aproximativ 10.000 la începutul anilor `70 şi crescând la 26-30.000 în anii `80, cu un salt brusc către 40.000 în 1988-1989 (aproximativ 1,8 emigranţi la mia de locuitori) Aproape 40% dintre emigranţi au fost însă etnici germani şi evrei.

Importantă în acest sens a fost „vânzarea” de către regimul Ceauşescu a etnicilor germani şi evrei către Germania de Vest, respectiv Israel Ponderea acestora în populaţie, însemnată la sfârşitul războiului , este astăzi practic nulă, comunitatea iudaică numărând abia câteva mii, iar germanii puţin sub 100.000. Ambele etnii sunt reprezentate astăzi mai ales de o populaţie puternic îmbătrânită.

În fine, un alt flux migrator extern sa înregistrat spre sfârşitul regimului comunist când mulţi români treceau graniţa (ilegal) către Ungaria vecină, atraşi mai ales de deschiderea ideologică şi nivelul de trai mai ridicat (Tănase, 1999). Valul cuprindea mai ales etnici maghiari, dar şi mulţi etnici români.

Din punct de vedere al structurii educaţionale a emigranţilor din anii `80, relativ şi la structura populaţiei României, ponderea cea mai importantă o deţin absolvenţi de studii universitare: între 12 şi 16% din fluxul migrator în intervalul 1975-1989 , în timp ce ponderea în întreaga populaţie ocupată a absolvenţilor de învăţământ superior cunoaşte un maximum de 8,5% abia la sfârşitul anilor `90. În mod similar, migraţia externă este dominată de populaţie tânără şi foarte tânără: aproximativ jumătate din fluxul migrator este constituit de grupele de vârstă dintre 18 şi 40 ani, în timp ce un alt sfert este dat de cei sub 18 ani. Structura pe sexe a fost echilibrată, similară celei din populaţie, cu un uşor plus în favoarea femeilor (54-55% din volumul migraţiei externe) la începutul anilor `70, semn al numărului mare de emigrări prin căsătorie.

În plan intern, anul 1990 aduce cu sine o explozie a schimbărilor de domiciliu dintr-o localitate în alta. Ţinută sub strict control de către regimul comunist prin constrângeri legislative, rata migraţiei interne este în 1990 de 4 ori mai mare decât în anul anterior. După aceasta cunoaşte o stabilizare la nivele cuprinse între 10,6 şi 14,7‰, superioare cu 4-5 puncte celor din deceniul 9. Liberalizarea mobilităţii spaţiale de imediat de după 1989 a adus cu sine corectarea constrângerilor nenaturale, urmată de o domolire a fenomenului, stabilizat la valorile sale fireşti.