Sărăcie și Asistență Socială în Spațiul Românesc - Secolele XVIII-XX

Sărăcia a fost și este una dintre cele mai importante probleme ale fiecărei societăți în parte, fiind astfel o temă care traversează istoria. Aceasta nu poate fi considerată rezolvată, punându-și amprenta asupra societăților de la o epocă la alta.

În regiunile românești, un sistem de ajutorare a celor defavorizați de către membrii comunităților sătești, a funcționat numai în Transilvania – ”Obligații precise de a ajuta bolnavii, de a interveni în momentele esențiale ale vieții omenești (nașterea, căsătoria, înmormântarea) când se știa precis ce anume lucru trebuia să îndeplinească fiecare vecin.”

România este țara în care, la acea vreme, au existat foarte multe situații care au cauzat apariția categoriei de oameni defavorizați, cum ar fi de pildă ”stăpânirea boierească care ducea puțin câte pușin la instalarea mizeriei în lumea satului” , traversarea regiunilor românești de către armate străine, dar și existența robilor țigani. Până în secolul al XIX-lea, schimările de stare socială prin pierderea averii pentru răscumpărarea unui mebru al familiei au marcat istoria românească.

Prin asistență socială, între secolele XVIII-XX, înțelegem caritate, inițiative orientate spre ajutorarea săracilor. Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea sunt marcate de cataclisme naturale, de dezordini politice și economice. Recoltele proaste, lipsurile alimentare care au dus la foamete, ciuma provoacă fenomene de sărăcie masivă, astfel oamenii ieșind pe stradă să caute de mâncare, sau adăpost. În intervalul celor două secole, ”locuitorii Țărilor Române erau confruntați cu fenomene anormale în timpul cărora posibila dezvoltare a Principatelor era întreruptă de căderi bruște și pronunțate, frizând uneori dezastrul, fără însă ca perioadele de criză sau stagnare să îmbrace un aspect clinic.”

Sărăcia din această perioadă devine vizibilă numai în situațiile limită. Săracul, în Țările Române, este o ”prezență discretă”, indiferent dacă este vorba de cel de pe stradă, fără adăpost, mâncare, sau un loc de muncă pentru a-și permite supraviețuirea, sau dacă este vorba de cel rămas fără bunurile materiale, sau averi, cum am prezentat anterior. La nivelul vocabularului social, ei apar însoțiți de termeni de compasiune, sugerând fragilitatea vieții lor, marcați de boală, invaliditate, dar și sărăcie.

În secolul al XIX-lea apar și conotațiile negative ale cuvântului ”sărac”, acestea privind în primul rând delincvența. În această perioadă, rolul săracului nu este unul marginal sau exclus. Ei fac parte din societatea în care trăiesc, însă cei care fac parte din această categorie sunt tâlharii și vagabonții. Acordarea unui sprijin, chiar și material, dar și compasiunea, nu sunt lipsite de conotații religioase. Astfel, Dumnezeul biblic este Dumnezeul săracilor, al celor umili. ”Caritatea este soterică și eschatologică. Iisus le-a zis ucenicilor săi: “videți tot ce aveți și dați milostenie. Faceți-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoțul și unde nu roade molia; căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” ”

Milostenia este un gest cu valoare religioasă. Pomana oferită de bunul creștin celui sărac, flămand, nevoiaș, semnifică solidaritate, urmându-se astfel exemplele biblice. Încă de la începutul secolului XVII, statul francez finanța insituțiile și organismele de asistență a săracilor. O dată cu Revoluția Franceză, are loc conștientizarea sărăciei, iar săracul devine un echivalent al poporului. Primele încercări de statistică în Franța și în Anglia au demonstrat faptul că ce care munceau erau cei mai săraci. De asemenea, primele studii au evidențiat ca o cincime din popor avea nevoie de asistență.

Între anii 1755-1765, dragostea de oameni va deveni o înclinație naturală a ființei umane – ”Quel est l’objet de la philosophie? C’este de lier les hommes par un commerce d’idees et par l’exercice d’une bienfaisance perpetuelle.”

Săracii cerșetori apar în documente abia în secolul XVII. Aglomerările sunt atestate în orașe precum Iași, Câmpulung-Muscel, în Țara Românească. Veniturile acestora proveneau din mila domnească și din cerșit. Acestea erau contabilizate de o cutie a breslei, care impunea și modalitățile de cheltuire a banilor.