Sisteme de acțiune socială - beneficiari - familia

Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune".

În societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu şi familia extinsa. Mai există şi un al treilea tip de familie, familia poligamă.

Familia nucleu (nucleară) - "constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie sexuală aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi".

Familia nucleu poate fi de două feluri:

-familia nucleară de orientare: -este familia în care ne naştem şi în care ocupăm statutul de copil.

-familia nucleară de procreare:- este familia pe care o cream prin căsătorie şi obţinem statutul de adult.

Familia extinsă (cosangvină) - "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, care include legăturile între fraţi şi surori".

Sarcinile familiei in educatia copilului :

Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere

1. Fizic

2. Intelectual

3. Moral

4. Estetic

1. Familia se preocupa de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.

Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.

În perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.

2. Dezvoltarea intelectuală. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie.

Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.).

Familia se preocupa şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.

Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinţii îi ajută să-şi însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact.

În perioada şcolara mică, familia vine în sprijinul şcolii, susţinând "gustul de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci.

În preadolescenţă este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de şcoală sau indicate vârstei fragede; astfel, datoria părinţilor este de a îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale. Dorinţa de lectura poate deveni excesivă, copilul sacrificând astfel orele de somn.

Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra.

Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

3. Educaţia morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate.

În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.

4. Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc.)

Mijloacele mass-media şi în mod special televiziunea exercită o influenţă puternică asupra educaţiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenţă strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogăţire a cunoştinţelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocentă a copiilor într-un sens negativ.

Părinţii trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului cât şi emisiunile pe care le urmăreşte. În unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseşte cu desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini şi nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinţii trebuie să respecte opţiunea copilului.