Analiza pieței muncii

Introducere

In modelul neoclasic, piata muncii este reprezentata de ecuatiile cererii si ofertei de munca, in functie de salariul real. Oferta de munca este o functie crescatoare de salariu real. Aceasta ecuatie se obtine prin emiterea unui program de maximizare a utilitatii indivizilor care trebuie sa efectueze o coordonare intre munca si timp liber. Ecuatia cererii este o functie descrescatoare de salariu real. Intreprinderile determina cererea lor de munca prin minimizarea cotei de productie si deci maximizarea profitului. Din confruntarea ofertei si cererii pe piata muncii rezulta functia si salariul de echilibru. Daca oferta este mai mare decat cererea salariul real se diminueaza iar invers daca cererea este mai mare decat oferta, salariul real creste. In aceasta schema, somajul este legat de un deficit de flexibilitate a salariilor, altfel spus exista rigiditate pe piata muncii. Daca salariul este fixat la un nivel la care oferta este superioara cererii, piata este in dezechilibru si apare somajul.

Dupa inceputul anilor 1980, in legatura cu dezvoltarea teoriilor jocurilor, noi instrumente de modelare au fost introduse in munca dupa explicarea in mare parte a gradelor de inertie a taxei de somaj.

Comportamentele individuale sunt deci analizate intr-un cadru de concurenta imperfecta.

Modele de negociere

Exista numeroase modele de negociere intre intreprinderi si salariati. Cel care ne intereseaza este modelul lui Manning(1987) care prezinta integrarea mai multor modele teoretice de negociere conform carora negocierea se poarta pe tema salariilor si/sau a muncii.

In general, modelele de negociere intre sindicate si firme, se bazeaza pe fundamente microeconomice si in special pe teoria pietei a lui Mash in care intervin doi actori:sindicatul, presupunandu-se ca este format din membri identici,si intreprinderea.

Salariile(w) si factorul munca(l) sunt solutiile problemei:

Max(U-U*)¸(À-À*)(1-¸) (1)

sau altfel spus:

Max[¸ log (U-U*)+(1-¸)log (À-À*)] (2)

unde U este functia de utilitate a sindicatului si À functia de profit a intreprinderii. Nivelele U* si À* reprezinta utilitatea sindicatului, respectiv profitul intreprinderii in functie de situatia corespondenta perioadei in care se face negocierea si in cazul in care acordul nu s-ar incheia ¸ indica puterea de negociere a sindicatului. In anumite conditii, solutia lui Mash a planului precedent este echivalent cu rezultatul unui joc necooperativ intre firma si sindicat. Complexitatea acestui plan sta in formalizarea functiei de utilitate a sindicatului. Punctele de vedere cele mai frecvent adoptate sunt acelea ca se considera sindicatul salariatilor ca un consumator sau o intreprindere, obiectivul sau fiind maximizarea functiei de utilitate unde argumentele sunt salariul si munca,deci UaU(w,l).

Pe de alta parte programul de negociere trebuie sa stipuleze obiectul negocierilor, salariile si/sau munca.

Manning (1987) propune un model de piata secvential. Exista o intelegere asupra salariilor(sau muncii), apoi asupra muncii( sau salariului), puterea de negociere a sindicatelor fiind diferita la fiecare etapa. Considerandu-se aici cazul in care firma si sindicatul negociaza in prima etapa salariul si in cea de-a doua etapa munca. Solutia problemei este deci determinata de accesul la a doua etapa sau nivelul muncii, fiind aleasa de modul de rezolvare a problemei:

(3)

unde reprezinta puterea de negociere a sindicatului in materie de munca. Solutia, presupusa unica, a problemei, defineste nivelul muncii l ca o functie de salarii w si de putere de negociere :l=l(w, ). Prima etapa a mecanismului se scrie astfel:

(4)

unde reprezinta puterea de negociere a sindicatului in termeni de salariu. Aceasta prezentare in doua etape are inconvenientul de a nu avea o baza teoretica precisa. Cu toate acestea, furnizeaza un cadru general a planului de negociere. Acesta integreaza in mod special, modelele de administrare.

In aceste modele, nivelul muncii este determinat unilateral pentru intreprinderea ce a dat salariul negociat cu sindicatul. Intreprinderea, maximizeaza profiturile, stabileste cererea de munca pentru a egala productivitatea marginala a muncii cu salariul.

In acest model 0< <1 si este planul de negociere formulat astfel: ,salariul negociat fiind o functie crescatoare a puterii de negociere a sindicatului. In schimb, munca l este diminuata cu puterea de negociere pentru care productivitatea marginala a muncii,egala cu salariul, este descrescatoare.