Analiza procesului de privatizare a comerțului românesc în perioada 1995-2004

CAPITOLUL 1. PARTICULARITĂŢI ALE COMERŢULUI ROMÂNESC

1.1 O succintă abordare istorică

Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezenţa comerţului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau sa-si producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb, ajungând ca în final să fie soluţionate prin comerţ. Produsele excedentare dintr-o familie, colectivitate sau regiune au avut nevoie de un întreprinzător care să le caute debuşee într-o altă zonă sau colectivitate, unde ele erau deficitare.

La început schimbările se efectuau direct – produs contra produs – aşa numitul troc.

Schimbul a fost mult mai simplu când s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operaţiuni : vănzarea şi cumpărarea. Din acest moment a început adevăratul comerţ.

Analizând evoluţia în timp a schimbului, specialiştii subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizaţie comercială, ale cărei inceputuri datează de peste 4.000 de ani. Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de atunci comerţ la scară internaţională. Multe popoare mediteraneene – cretanii, fenicienii – au fost mari navigatori şi negustori, formând adevărate stabilimente comerciale in Africa, Anglia, Ţările Baltice.

Mai târziu, grecii şi romanii au constituit puternice imperii comerciale.

Pentru Europa, a urmat a urmat apoi epoca invaziilor barbare si musulmane, care au antrenat puternice sinuozităţi în dezvoltarea schimburilor, ce au condus la apariţia unei economii „domeniale”, o economie închisă, în cadrul căreia fiecare senior din Europa feudală produceea tot ceea ce era necesar.

Începând cu secolul XI, se poate vorbi de o adevarată „revoluţie comercială”, în cadrul căreia reprezentanţii unor schimburi mai largi şi mai diversificate între domenii şi zone, s-au înfruntat cu adepţii economiei închise, creându-se, treptat, puternice centre de producţie şi de consum. În această perioadă, se poate vorbi de existenţa a doi poli ai comerţului european – zonele mediteraneene şi cele de la Marea Nordului – care au conturat între ele o zonă comercială ce cuprindea Anglia, Flandra, Champagne, ţările de pe Rin.

Revoluţia comercială de la începutul secolului al XI-lea, prin consecinţele sale asupra schimburilor domeniale şi crearea zonelor comerciale, face să apară şi negustorul mercator care, la început, a fost itinerant, iar apoi s-a stabilit în diverse orase. Apar, astfel, primele puncte de întâlnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord, care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor, balciurilor şi marilor târguri comerciale.

În secolul al XII-lea, datorită evenimentelor ce au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei umane s-au produs puternice modificări în evoluţia comertului. Au apărut aşa-zisele „practici de comert”, adevărate manuale de comert, care enumerau şi descriau mărfurile, tarifele vamale şi itineraliile comerciale, stipulau reguli şi consiliau negustorii. Aceste manuale încercau să ajute comercianţii în înţelegerea şi utilizarea mecanismelor economice.

Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii, de care, în secolul al XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au profitat şi comercianţii, constituindu-se întreprinderi foarte puternice atât din punct de vedere economic cât şi politic.

Tot în secolul al XI-lea apar în diverse state europene măsuri protecţioniste din zona comercială, ca preludiu al etatismului de mai târziu. Paralel, se creează organe de control generale ale comerţului şi comisii consultative ale comercianţilor, comisii care reprezentau de fapt naşterea viitoarelor camere generale de comerţ.

Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţii, perfecţionarea tehnicilor de realizare a produselor, crearea de noi modalităţi de aprovizionare, apariţia manufacturilor şi a producţiei de scara mare, generalizarea diviziunii muncii sunt principalele elemente care au condus la creşterea numărului întreprinzătorilor comerciali, apariţia şi dezvoltarea de noi specialişti în probleme comerciale, cum ar fi negustorii, bancherii, care prin investiţiile lor au contribuit la naşterea şi dezvoltarea revoluţiei industriale.

În această perioadă, au fost totuşi evenimente care au frânat dezvoltarea comerţului. Astfel, revoluţia franceză, prin sistemul său corporativ, a încercat să ia măsuri împotriva concurenţei, frânând puternic inovaţia socială sau tehnologică şi chiar schimburile, prin introducerea protecţionismului local, cu vămile sale zonale foarte rigide.

În cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, prin triumful liberalismului, aceste reglementări rigide şi corporaţiile au fost treptat suspendate sau li s-a diminuat acţiunea.

De-a lungul secolului al XIX-lea, industria progresează foarte rapid, şi o dată cu ea întregul său cortegiu de aspecte adiacente, trecând prin diferite faze: criza dintre anii 1873-1875, restabilirea protecţionismului în unele ţări europene, susţinerea liberalismului în Anglia, Belgia şi Tările de Jos, care toate au contribuit la dezvoltarea comerţului.

Dezvoltarea continuă a căilor de comerţ şi de transport a favorizat atât producţia cât şi distribuţia.

Distribuţia se separă tot mai mult de producţie, micul comerciant devine tot mai puternic, creşte numărul acestora, apar marii comercianţi, ce nu mai sunt cei care comanditează producţia mesteşugarilor.

Indiferent de talia lor, comercianţii devin intermediari – specializaţi sau nespecializaţi.

În acest context, la începutul secolului XX apare fenomenul de concentrare a activităţii comerciale, la început prin crearea “cooperativelor de consum”, ulterior, dezvoltându-se puternic prin apariţia marilor magazine, a întreprinderilor cu sucursale multiple, a comerţului integrat etc.

În concluzie, în contextul dezvoltării economico-sociale, comerciantului i-a revenit un loc important. Locul său de intermediar între producţie şi consum, începând cu secolul al XIX-lea ca un răspuns al corelării posibilităţilor societăţii cu nevoile de consum ale membrilor săi şi de realizare a mărfurilor creşte în importanţă. În acest context, intermediarul este plasat pe o poziţie specială în politica de dezvoltare a fiecărei societăţi, bucurându-se, într-o măsura mai mare sau mai mică atât de atenţia întreprinzătorilor, cât şi de cea a puterii politice.

Având în vedere cele mai semificative evenimente prin care a trecut economia naţionala a Romaniei şi, implicit, piaţa internă, se pot reţine următoarele etape :

-până în anul 1914, etapa în care a avut loc procesul de formare a pieţei naţionale;

-perioada primului război mondial(1914-1918), etapa când s-a realizat consfinţirea statală a pieţei româneşti;

-perioada 1919-1939, caracterizată prin dezvoltarea sectoarelor de circulaţie şi schimb;

-perioada 1940-1945, etapa celui de-al doilea război mondial, cu consecinţe dramatice, ceea ce a condus la un regres al pieţei interne şi a economiei româneşti în ansamblu;

-perioada 1946-1989, schimbarea regimului politic din ţara noastră, sub ocupaţia sovietică, a determinat luarea unor măsuri în totală contradicţie cu mecanismul economiei de piaţă, menite să statueze un nou mecanism specific socialismului monopolistic. Statul s-a implicat tot mai amplu în mecanismul pieţei, extinzându-şi controlul asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor, instaurându-se perioada specifică economiei de comandă, hipercentralizată;

-perioada 1990 până în prezent, Romania parcurge un proces de tranziţie de o deosebită amploare şi profunzime. Evenimentele din decembrie 1989 au declanşat procesu abolirii sistemului monopolist statal, de comandă, deschizând perspectivele promovării unei politici bazate pe un sistem socialo-politico-economic profund democratic, care oferă condiţii pentru asigurarea unui standard de viaţă, la nivelul civilizaţiei europene, România fiind o ţară europeană.