Construcție Europeana

1. Istoricul Uniunii Europene

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)1, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)2, Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie

supranaţională – adică o oranizaţie creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.

Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice5 (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.

Tratatul de la Maasticht

Tratatul privind Uninea Europeană a fost semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992 după negocierile purtate în decembrie 1991, marcând o noua etapă în procesul de creare a unei uniuni închise între locuitorii Europei. Bazele Uniunii Europene au fost puse prin crearea Comunitaţii Europene care a fost ulterior întregită prin noi politici si forme de cooperare. Caracterul economic esenţial al Comunităţii a fost păstrat în sopul realizării unei entitaţi cu caractere globale. În acord cu articolul B al tratatului Uniunea îşi stabilea urmatoarele obiective:

- susţinerea progresului economic si social care poate fi susţinut în particular prin crearea unei arii fară bariere interne, prin întarirea coeziunii economice si sociale si prin crearea uniunii economice si monetare culminând cu moneda unică;

- întarirea protectiei dreputrilor si intereselor naţionale ale cetatenilor din tările membre prin introducerea cetaţeniei unionale;

- afirmarea identitaţii sale pe scena internaţionala, în particular prin implementarea unei plotici externe comune;

- dezvoltarea unei cooperari strânse în domeniul justiţiei si afacerilor interne ;

- mentinerea integrala a “acqui-ului comunitar” si construirea lui în scopul asigurarii functionarii mecanismului si instituţilor Comunitaţii.

Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde si modifică celelalte tratate, separând construcţia Europeană în trei piloni distingând bazele procesul de luare a deciziilor.