Reglementările naționale privind protecția și conservarea faunei sălbatice și eficiența lor

Capitolul 1 Protecția animalelor în general

În legătură cu protecția faunei terestre și acvatice în România putem distinge mai multe categorii de norme juridice și anume: norme referitoare la protecția animalelor, în general; norme referitoare la protecția animalelor de interes cinegetic; norme referitoare la protecția animalelor ținute în captivitate și acvarii publice; norme privitoare la protecția animalelor domestice; norme ce au ca obiect protecția animalelor folosite în scopuri experimentale; și în cele din urmă norme referitoare la acvacultură și protecția fondului piscicol.

Măsurile legale necesare pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstare pentru animalele cu sau fără deținător, domestice și sălbatice sunt prevăzute în Legea privind protecția animalelor nr. 205/2004 din 26 mai 2004 precum și în normele legislației sanitare veneterinare.

Autoritatea publică de stat în domeniul protecției animalelor este Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

Animalele sălbatice pot fi deținute numai în baza unei autorizații eliberate de direcția veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană ,respectiv a Municipiului București, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, la propunerea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor.

Ținând seama de reglementările comunitare și din considerente privind protecția animalelor sau conservarea speciilor, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor poate impune anumite condiții, precum și limitarea sau interzicerea importului, exportului, tranzitul și comerțul cu animale.

Nerespectarea acestor dispoziții legale, atrage răspunderea contravențională și penală a persoanelor vinovate.Ca o sancțiune complementară în cazul constatării unei infracțiuni, instanța poate dispune pe seama proprietarului interdicția de a deține animale pe o perioadă de 5 ani. Proprietarii, deținătorii sau îngrijitorii de animale au obligația să respecte și să aplice prevederile legilației sanitar-veterinare sau alte prevederi privind adăpostirea și îngrijirea animalelor din exploatații, grădini, parcuri și rezervații zoologice ori din aglomerările temporare de animale sau pe perioada pășunatului, în scopul respectării cerințelor fiziologice și de comportament ale acestora, potrivit legislației în domeniul protecției și bunăstării animalelor.

Cu privire la transportul speciilor de animale sălbatice sau mamifere marine trebuie stabilite condiții suplimentare față de cele asigurate pentru a se asigura protecția.

Capitolul 2 Reglementări naționale ale protecției faunei sălbatice

2.1. Protecția animalelor sălbatice și în special a celor supuse vânatului

Împreună cu pădurile și alte forme de vegetație sunt supuse protecției în condițiile legii și fauna terestră și acvatică, bogăție a țării cu rol important în menținerea echilibrului ecologic și satisfacerea necesităților economiei și ale populației.Această activitate poate fi asigurată atât prin protejarea speciilor înseși, cât și prin protejarea habitatului lor.

Pentru protecția faunei autohtone, legea interzice naturalizarea ori ținerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizarea eliberată de organele de stat competente, comercializarea faunei sălbatice, introducerea oricărei specii de faună în natura sălbatică a țării, fără avizul organelor competente, combaterea dăunătorilor, bolilor și răpitoarelor prin metode care ar putea provoca daune faunei.

Regimul juridic al vânătorii și al protecției fondului cinegetic este cuprins în Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 care prevede în acest scop, o serie de măsuri privind :

- Administrarea și gestionarea durabilă a faunei cinegetice;

- Obligațiile ce revin deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri cinegetice;

- Regimul sancționator- răspunderea contravențională, civilă sau penală, după caz.

Legea consacră următoarele principii: fauna de interes cinegetic este resursă natural regenerabilă, bun public de interes național și internațiuonal; gestionarea durabilă a faunei de interes cinegetic; exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv; vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc cumulative condițiile prevăzute expres de lege; nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia, fără a avea asupra sa autorizația de vânătoare care dovedește, în condițiile legii, consimțîmântul proprietarului, al asociației de proprietari sau al celui mandatat de aceștia în acest scop.

Consacrarea acestor principii prezintă o deosebită importanță, mai ales din punctul de vedere al consecințelor pe plan juridic și anume: recunoașterea caracterului imperative al reglementărilor în domeniu; administrarea, gestionarea și conservarea biodiversității faunei sălbatice, a animalelor de interes vânătoresc au la bază principiile dezvoltării durabile; respectarea dreptului de proprietate asupra terenului pe care s-a constituit fondul cinegetic; aplicarea, pe lângă reglementările naționale și a celor internaționale ratificate sau la acre România a aderat; ca bun public de interes național, vânatul face parte din patrimonial natural național, fiind supus unui regim special de gospodărire și protecție, de drept al mediului.