Uniunea Europeană și Rusia, doi actori în căutare de rol

Rusia actor in cautare de rol

În contextul evoluţiilor şi transformărilor sociale care au avut loc la nivel mondial începând cu anii 90, viaţa curentă a mediului internaţional este influenţată în mod semnificativ. O problemă importantă în acest context o reprezintă modificările survenite la nivelul structurii de putere a acelor state care de-a lungul evoluţiei istorice au stat la baza cârmuirii lumii. Acum, la mai bine de un deceniu de transformări continue şi profunde, este important a analiza cum a evoluat şi care este statutul celei mai controversate puteri, şi anume Rusia, într-un context politic aflat încă în plină transformare. Care este statutul „unei foste puteri mondiale” în perioada actuală- Care este experienţa altor state în această privinţă- Care este percepţia opiniei publice sau a instituţiilor internaţionale ( OSCE, NATO sau UE) asupra statutului Rusiei în condiţiile actuale?

Aceasta abordare propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne şi încearcă să fundamenteze “unicitatea” Rusiei, baza teoretică a eurasiatismului. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25). Ce va face Rusia- Va cocheta, în continuare, cu iluzia imperială- Sau, dimpotrivă, Rusia va sta mai mult îndreptată cu faţa spre Europa în aspiraţia de a institui un parteneriat cu Uniunea Europeană cu care, de fapt, împarte continentul- Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi particularităţile care o individualizează atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii, subliniază: “Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea însăşi, cât şi pentru lume Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o verigă esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”.

Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei “entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat paşnic”.

Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o ameninţare. De aceea slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice politice şi militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea naţională; ca alternativă, reprezentanţii acestei orientări propun o întoarcere la resursele proprii, la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice. În ceea ce priveşte politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorităţii ruse din fostele republici sovietice, precum şi revenirea la sistemul de alianţe tradiţionale, constând în relaţii strânse cu Serbia, cu ţările arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).

Prin urmare, problema fundamentală a eurasianiştilor este că face din unicitatea Rusiei motiv şi temei de izolare şi nu punct de pornire pentru participarea cu summum-ul său de particularităţi la procesele de modernizare şi dezvoltare contemporane, în afara cărora Rusia nu poate avea viitor politic cu adevărat. Din această perspectivă, Zagorski avea dreptate să sublinieze: “Rafinatul concept de a clădi punţi între civilizaţiile vestice şi estice pare lipsit de sens. Cine trebuie legat de cine- Germania cu Japonia sau Franţa cu Taiwanul- Legăturile dintre ele şi sintezele lor au început cu mult timp în urmă, fără nici o participare a Rusiei care nu poate nici să diminueze, nici să adauge ceva la această sinteză înţepenindu-se în unicitatea sa (subl. ns.). Tot ce poate face este ori să se alăture sintezei, ori să rămână în afara ei ca în trecut. Dar conceptul construirii unei punţi este nu numai neconstructiv, el este reacţionar, pentru că aspiră lent să ne imprime cu forţa în minţi ideea că democraţia este improprie Rusiei, aşa cum piaţa ar fi incompatibilă cu unicitatea noastră”.

Sfîrşitul secolului al XX-lea a fost unul al transformărilor radicale. Transformări care au afectat toate sferele vieţii sociale pe întreg globul pămîntesc.Cauza şi motorul acestor evoluţii care au schimbat lumea a fost destrămarea URSS. În numai cîţiva ani de pe harta lumii a dispărut cel mai mare stat, deţinător de enorme resurse politice, militare, economice, umane ş. a. şi care reprezenta una din cele două supra-puteri mondiale. Confruntarea dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americei garanta securitatea la toate nivele – de la cel local la cel global şi viceversa. Acest tandem deţinea rolul de stăpîn al destinelor omeneşti, al unor state întregi şi chiar al întregii omeniri.Colapsul URSS a avut un efect de şoc în lumea politică. Cele mai influente centre de cercetare şi de analiză nu au putut prognoza asemenea evoluţii ale evenimentelor. Posibilitatea prăbuşirii statului sovietic era abordată la un nivel pur teoretic. Nimeni nu era pregătit pentru scenariul „ prăbuşirii peste noapte”.Destrămarea statului URSS a fost determinată de multiple cauze. În perioada finală a acestui proces putem vorbi despre incapacitatea elitelor sovietice să înfrunte problemele de sistem cu care se confrunta statul. Conducătorii sovietici erau incapabili să răspundă la provocările timpului, adică să transforme întreg sistemul, începînd cu valorile morale şi terminînd cu componenta economico-socială.De fapt, această destrămare a fost programată în codul genetic al URSS prin valorile pe care le-a promovat, prin relaţiile sociale pe care le impunea şi prin scopurile propuse.În urma dispariţiei URSS pe harta lumii au apărut 15 noi state independente. Mai bine-zis 14, deoarece nu putem spune că Rusia a devenit independentă sau că şi-a recăpătat independenţa. În spaţiul respectiv a apărut un enorm vid de putere şi s-a schimbat radical sistemul geopolitic.Statele suverane noi au fost puse în faţa unor probleme politice, economice, sociale etc.