Neomarxismul

Criteriul neomarxist se revendica de la ciclurile pe termen lung evidenţiate de economistul sovietic Nikolai Kondratiev în anii 1920.Experienţa istorică prelucrata de acest criteriu a pus în relief teza ciclurilor economice lungi definite prin 2 etape: de expansiune , de regresiune.

Aceste faze economice nu sunt egale ca durata, dar ciclurile lungi se repetă la fiecare jumătate de secol .Ciclurile lungi sunt sincronice , nefiind împiedicate de graniţe naţionale, reflectând dezvoltarea internă în sistemul internaţional în curs. Pentru această orientare teoretica , sistemul mondial a fost construit odata cu expansiunea capitalistă de tip occidental la eşalon global, înregistrată la sfârşitul sec.XV.

Referindu-se la acest aspect , Emmanuel Wallenstein aprecia în principala sa operă “Sistemul mondial modern” sublinia : “spre sfârşitul sec.XV şi începutul sec.XVI s-a născut ceea ce numim o economie mondială europeană; n-a fost un imperiu ,chiar dacă era tot atât de întinsă ca un mare imperiu şi avea câteva trăsături comune cu el . Era ,totuşi diferită de aceasta şi nou istoriceşte : un tip de sistem social pe care lumea nu-l cunoscuse până atunci şi care reprezintă trăsătura distinctivă a sistemului modern.”

Toate teoriile marxiste clasice ale imperialismului apărute după acesta au stat pe acelaşi principiu conform căruia contradicţiile interne şi externe inerente capitalismului împing statele capitaliste spre expansiune teritoriala ceea ce duce în cele din urmă la confruntare militară directă între ele . Cu toate acestea diversele abordări marxiste desfăşoară o considerabilă varietate când se referă la identificarea precisă a acestor contradicţii şi la cauzele principale ale expansiunii imperialiste.

Marxismul postulează expansiunea ca fiind o caracteristică de bază a statelor capitaliste . În gândirea marxistă problema imperialismului era tratată din perspectiva statelor capitaliste ; lumea a- III-a în defavoarea căreia se desfăşura această expansiune , nu era tratată în viziunea lui Marx. Atunci când vine vorba despre el ,Marx era de principiul majoritar gândirii liberale privind impactul progresist al capitalismului asupra societăţii precapitaliste.

Relaţiile externe din lumea capitalistă erau mediate de capitalul comercial până în preajma revoluţiei industriale . Capitalismul comercial avea rolul de a integra noi societăţi în piaţa mondiala chiar dacă şi implicit nu le şi transformă.

O dată ce acesta a preluat controlul , expansiunea capitalistă a devenit totuşi capabilă să aiba un rol brutal dar progresist în iniţierea industrializării.

Plecând de la aspectul transnaţional al economiei capitaliste, Marx a atras atenţia asupra naturii transnaţioale ale relaţiilor internaţionale ,fenomen desfăşurat în pofida fenomenului naţionalismului apărut ca un factor posibil al schimbului în contextul relaţiilor internaţionale .

Conform principiului Marxist ,teoria relaţiilor internaţionale împarte sistemul mondial în două tabere distincte de state: statele din “centru "şi statele de la “periferie “, între acestea existând o continuă confruntare .Relaţiile între aceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale acumulării şi expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistemice. Acestora li se adaugă capacitatea de inovaţie tehnologică.

Alţi parametrii care contribuie la formarea ciclurilor lungi sunt preţurile, volumul suprainvestiţiei / subinvestiţii de capital ,producţia de diferiţi indicatori, inovaţia tehnologică ,comerţul ,salariul, comportamentul clasei muncitoare şi nu în ultimul rând războiul .Cât priveşte acest vector – războiul , este chestionată coincidenţa războaielor majore cu fazele ciclurilor lungi şi în ce punct al acestora este cea mai ridicată probabilitate de izbucnire a lor.

Contextul istoric al maximei dezvoltări a imperialismului clasic , în gândirea marxistă , se situează la sfârşitul sec. XIX. Analiza istorică marxistă a capitalismului scoate în evidentă câteva trăsături dominante. Pe de o parte dezvoltarea destul de rapidă din ţările din centru şi expansiunea colonială a acestuia . Apoi teoreticienii marxişti şi-au concentrat atenţia asupra caracteristicilor monopolului capitalist cum ar fi cartelurile , trusturile şi importanţa crescândă a marilor bănci. De asemenea , aceşti gânditori s-au ocupat de revenirea tarifelor şi au analizat o schimbare produsă chiar în natura clasei burgheze , care colabora din ce în ce mai mult cu guvernele, ale căror funcţii se extindeau continuu .

Curentul neomarxist descrie fenomene de hegemonie, definit ca o situaţie în care puterea este atât de inegal răspândită în cadrul sistemului mondial încât un stat poate să impună propriile reguli şi interese în domeniul economic , politic , militar , diplomatic şi chiar cultural .Actorul hegemon îşi instituia influenţa prin abilitatea mijloacelor proprii care pot fi : firme . companii , bănci şi altele . de a acţiona eficient la nivel global la “ etajele “ producţiei industriale şi agrare , comerţului şi finanţelor.

Pentru ca o putere să devină actor hegemon trebuie ca ea să-şi adjudece avantajele sistemului , la toate “etajele” amintite. În asemenea situaţii , celelalte mari puteri devin de fapt “ state client “ .