Curtea de justiție europeană

Motto:

„Nimic nu este posibil fără oameni, nimic nu este durabil fără instituţii. Instituţiile pot, dacă sunt bine construite, să cumuleze şi să transmită generaţiilor succesive înţelepciunea acumulată.”

Jean Monnet

LOCUL CEJ ÎN SISTEMUL INSTITUŢIONAL EUROPEAN

În procesul integrării europene, deciziile instituţiilor Uniunii trebuie să conducă la realizarea obiectivului prevăzut de preambulul tratatului de la Roma: „ o uniune mai strânsă între popoarele Europei.”

Fiind într-o mare măsură un fenomen juridic, integrarea presupune anumite raporturi între dreptul naţional şi dreptul comunitar, raporturi vegheate de CEJ, care a dobândit misiuni distincte de cele ale majorităţii jurisdicţiilor internaţionale, având o autoritate fără egal.

Aşadar, importanţa CEJ este doar un corolar al rolului dreptului în procesul integrării europene. Nu ar fi fost posibil ca instituţiile să aibă o putere de apreciere suverană, şi trebuia ca în tratate să fie inserate garanţii pentru a proteja interesele statelor sau cetăţenilor afectaţi de anumite decizii. Au fost prevăzute astfel diverse căi de recurs.

Tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957) au prevăzut un număr de inovaţii instituţionale faţă de cele existente până atunci în statele membre. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel evocată de Robert Schuman în declaraţia sa de la 9 Mai 1950 înfăţişa transferul puterii de decizie unui organ autonom, Înalta Autoritate, ale cărei decizii erau obligatorii pentru state.

Aceste elemente novatoare, alături de posibilitatea Consiliului de Miniştri de a adopta decizii cu majoritate de voturi explică de ce CEJ a primit puteri mai mari decât cele ale altor jurisdicţii internaţionale: pentru a echilibra balanţa decizională şi pentru a evita deciziile luate în funcţie de interesele insituţiilor.

CEJ este o instituţie unică în cadrul celor trei Comunităţi, competentă pentru a cunoaşte recursurile formate. Puterile sale sunt mai apropiate de cele ale jurisdicţiilor naţionale decât de cele ale tribunalelor internaţionale. De exemplu, controlul legalităţii actelor Înaltei Autorităţi pentru a nu fi încălcate condiţiile de fond şi de formă se înrudeşte mult cu recursul pentru exces de putere prevăzut de dreptul administrativ francez, iar recursul pentru contestarea îndeplinirii obligaţiilor de către state nu are echivalent în scena internaţională.

ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Ridicată la rang de instituţie comună din 25 martie 1957, Curtea funcţionează după regulile prevăzute în cele trei tratate de bază, reguli fundamentale ce prevăd organizarea şi competenţele sale.

CEJ este formată din 27 judecători, asistaţi de 9 avocaţi generali, fiecare dintre aceştia numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Patru dintre avocaţii generali sunt numiţi de 5 state membre „mari” (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania), iar restul sunt numiţi prin rotaţie de celelalte state membre „mici”.

Nici o dispoziţie a tratatelor nu prevede că judecătorii trebuie să aibă cetăţenia statelor membre. În practică, judecătorii sunt cetăţeni ai statelor membre, fiind dezirabil ca CEJ să fie familiarizată cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

Tratatul de la Nisa şi perspectiva noilor aderări îşi pun amprenta şi asupra compunerii Curţii: art. 221 prevede câte un judecător pentru fiecare stat membru, numiţi de statele membre pentru o durată de 6 ani, mandat reînnoibil parţial la fiecare 3 ani. Judecătorii nu reprezintă statele, fiind independenţi din acest punct de vedere, ci tradiţiile juridice ale statelor, accentuând legitimitatea Curţii.

- Instituţia avocatului general

Prima originalitate în compunerea Curţii este dată de prezenţa avocaţilor generali, în număr de 9, cu rolul de a „prezenta public, cu imparţialitate şi independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor supuse CEJ, pentru a o asista pe aceasta în îndeplinirea misiunii sale”. La cererea Curţii, Consiliul, cu unanimitate de voturi, poate mări numărul acestora, dar fără a ajunge numărul statelor Uniunii.

Ascultarea avocatului general reprezintă ultima fază a procedurii orale. Concluziile prezentate astfel sunt esenţiale pentru înţelegerea deciziei Curţii şi, o dată publicate, fac parte integrantă din jurisprudenţă. Avocaţii examinează cauza sub toate aspectele juridice, spre deosebire de Curte, care uneori examinează doar anumite aspecte, restul apărând ca neesenţiale.

Avocaţii generali „nu constituie un parchet, nici un minister public şi nu sunt supuşi nici unei autorităţi interne, spre deosebire de organizarea judiciară a anumitor state membre”. Deşi se prezintă ca un corp separat, fără nici o comuniune statutară cu judecătorii,

avocaţii generali sunt membri ai Curţii, având aceleaşi responsabilităţi în privinţa deciziilor de ordin administrativ şi a funcţionării instituţiei.

În timp ce judecătorii lucrează în colectiv, avocatul general elaborează mereu singur concluziile finale, conglomerat de avize juridice, articole doctrinare de specialitate şi de hotărâri judecătoreşti. Ei sunt singurii membri ai Curţii a căror opinie este exprimată public, asta şi deoarece avocatul general nu participă la deliberări.