Diplomația Secretă

Introducere

Din cele mai vechi timpuri, diplomaţia - în formele ei clasice, „deschisă“ şi „secretă“ - a fost şi continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marii împăraţi ai Romei - Augustus, Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius şi Pertinax, ca şi Claudius, Nero, Othon, Vitelius, Commodus, Heliogabal şi Caracalla -, regii Angliei şi Frantei, împăraţii, ţarii Rusiei, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor şi pentru elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în concertul continental şi mondial.

Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii militare şi relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Ce rol au avut diplomaţia şi diplomaţii în aceste evoluţii? Europa şi lumea s-au schimbat în multe privinţe; s-au încheiat şi desfăcut alianţe; s-au întocmit, semnat şi parafat acorduri şi tratate; s-au convenit înţelegeri şi s-au instituit forme de cooperare, care - nu de puţine ori - au fost încălcate; s-au stabilit şi „s-au rupt“ relaţii diplomatice şi consulare. Continuă diplomaţia să joace un rol important în aceste evoluţii? Au dreptul popoarele să cunoască menirea acestei instituţii, cu luminile şi umbrele ei? Evident că da.

Charles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomaţi ai Franţei şi ai lumii, a avut un rol important în conturarea şi adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (1814-1815). Între altele, Congresul a contribuit la cristalizarea unor forme stabile şi a unor reguli ce caracterizează „diplomaţia clasică“:

1. autonomia;

2. caracterul secret;

3. relaţiile specifice ale „elitei alcătuitoare“.

Congresul de la Viena - avea să observe mai târziu Nicolae Titulescu - are meritul de a fi recunoscut „cele două ipostaze ale diplomaţiei clasice, cea deschisă şi cea secretă“.

Karl W. Deutsch observa că „dintotdeauna diplomaţia deschisă s-a îmbinat cu diplomaţia secretă“, adesea trimişii diplomatici având de transmis atât un mesaj public, cât şi unul confidenţial (External Involvement in Internal War)

Dar, dincolo de mesajele confidenţiale, diplomaţii au un rol activ în convorbirile diplomatice, în cursul cărora „argumentele specifice“ (în multe cazuri, confidenţiale) au avut şi continuă să aiba un rol important în sugerarea soluţiilor şi convenirea acestor soluţii cu partenerul sau partenerii diplomatici.

Dacă, încă de la începuturile diplomaţiei, funcţia de ambasador, ca reprezentant de rang înalt al ţării sale, desemnează o persoană onorabilă, competentă, prestigioasă, motiv pentru care asemenea posturi au fost ocupate adesea de personalităţi ale vieţii politice, dar şi culturale ale vremii lor, asocierea sa cu spionajul poate să surprindă. Şi totuşi, este un fapt demonstrat de documente, desigur nu întotdeauna accesibile publicului, că, încă din perioada Renaşterii, dar mai ales în cea modernă, diplomaţia s-a asociat cu activităţile informative, deci a presupus, în afară de transmiterea de date şi demersuri pe căi legale, şi "penetrarea", chiar manevrarea, influenţarea mediilor din ţara în care slujitorii săi erau acreditaţi, prin mijloace nu tocmai conforme cu statutul diplomatic, chiar cu normele de etică. Motivaţia rezidă în complicarea relaţiilor internaţionale, în necesitatea resimţită mai ales de Marile Puteri de a-şi asigura superioritatea, hegemonia, prin surprinderea, mistificarea partenerului, astfel încât, pentru a evita confruntări directe sau a obţine câştig de cauză pe fronturile militare, diplomaţii trebuiau să devină şi combatanţi ai "frontului secret".

Numeroase alte considerente îşi fac loc şi în lucrări ale vremii, consacrate diplomaţiei. Potrivit istoricului francez Philippe de Commines , ambasadorii "nu abuzează de calitatea lor atunci când recurg la spionaj şi cumpără conştiinţe", iar François de Callières , membru al Academiei franceze, secretar privat al lui Ludovic al XIV-lea, acredita ideea după care diplomatul poate fi considerat un "spion legal". Şi în perioadele ulterioare se găsesc formulări care desemnează atribuţiile secrete ale ambasadorilor. Astfel, în Dicţionarul politic al lui Piggott, se arată că ambasadorul este un "spion privilegiat" , iar în Dicţionarul de sinonime al unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai iluminismului, Condillac , se consemnează că "un ambasador este un spion autorizat de legile internaţionale".

1. Delimitări conceptuale. Diplomaţia secretă versus diplomaţia deschisă.

Asemănări – deosebiri

Diplomaţia , este definită în majoritatea lucrărilor de specialitate ca fiind o activitate ce constituie principala modalitate prin care statele îşi realizează obiectivele de politică externă, la polul opus aflându-se politica de forţă, un alt mijloc de atingere a acestor obiective.

În mod evident, de-a lungul istoriei, politica externă a statelor a „combinat” în proporţii diferite aceste modalităţi. Sub influenţa evoluţiei dreptului internaţional, care a limitat tot mai mult posibilităţile de manifestare a politicii de forţă, diplomaţia devine principalul mijloc de exercitare a politicii externe.

Tot în lumina dreptului internaţional, nu trebuie să limităm activitatea diplomatică numai la nivelul relaţiilor dintre state, ci trebuie să includem în categoria titularilor de obiective de politică externă – şi care desfăşoară activităţi diplomatice – toate entităţile cărora le este recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional şi mă refer aici în special la mişcările de eliberare naţională.