Doctrina Armatei României

Constitutia defineste rolul fundamental al Armatei de garant al suveranitătii, independentei si integritătii teritoriale. Acest rol îi conferă acesteia caracterul defensiv.

Acest principiu nu contravine cerintelor colaborării militare cu alte state pentru intărirea potentialului defensiv sau pentru respingerea, în comun, a unei eventuale agresiuni, conform angajamentelor asumate prin Tratatul de la Washington din 1949 si prin Tratatul de la Amsterdam din 1999.

Integrarea României în structurile europene si euroatlantice a însemnat nu numai asigurarea unui cadru de securitate, dar si schimbarea caracterului apărării, de la unul pur „national ”, la unul „ colectiv ” -aliat- si „ multinational ” - de coalitie. Totodată s-a schimbat si efortul principal al acesteia, îndreptat initial numai asupra unei amenintări directe, imediate, privind interesele nationale, către amenintări directe, imediate, privind interesele nationale, catre amenintari si riscuri asimetrice- terorism, poliferarea armelor de distrugere in masă, traficul ilicit de persoane-, de lunga durată.

Aceste modificări au determinat o regândire a unor concepte privind rolul armatei si a gamei de misiuni pe care aceasta trebuie să le îndeplinească. A apărut conceptul de „ participare a Armatei nationale la operatii militare în afara teritoriului national ”, atât în context „ aliat ”, cât si in cadrul „ coalitiilor de vointă : si ,deci, a caracterului expeditional al fortelor ”.

Actiunile militare recente, desfăsurate de armatele moderne pentru solutionarea crizelor/conflictelor, au relevat necesitatea prezentei a cel putin două categorii de forte într-un teatru de operatii- TO si, deci, caracterul întrunit al operatiilor.

Doctrina Armatei României – DAR este definită ca fiind „ ansamblul principiilor fundamentale prin intermediul cărora fortele militare isi ghidează actiunile pentru a-si îndeplini obiectivele. Este autoritară, dar necesită judecată în aplicare”.

Principalul scop al doctrinei este acela de a oferi Armatei cadrul necesar îndrumarii în planificarea si conducerea operatiilor întrunite. Doctrina abordează modul cum aceste operatii ar trebui să fie coordonate, elaborate, comandate, conduse, sustinute si finalizate. Prin urmare, nu se referă la trecut si nici la viitor pe termen mediu sau lung.

DAR se referă, în principal, la prezent si viitorul apropiat. Este dinamică si revizuită constant pentru a se asigura relevantă. Doctrina descrie metodele prin care fortele isi desfăsoara activitatile militare, dar nu explică de ce fac ceea ce fac, care este apanajul politic.

Politica este dezvoltată ca un răspuns la circumstantele scimbătoare in mediul strategic politico-militar, a conducerii politice, a lectiilor învatate sau noii tehnologii si este, în esentă, perspectivă, în timp ce alti factori influentează dezvoltarea doctrinei. Doctrina evoluează, în principiu, ca un răspuns la schimbările din politică, la capacitatea de ducere a actiunilor de luptă si consideratii privind angajarea fortelor. Prin urmare, este recunoscut faptul că politica conduce si directionează in mod normal doctrina.

Unele doctrine contin principii fundamentale de lungă durată, care nu sunt influentate de schimbările de scurtă durată din evolutia politică. În consecintă, o astfel de doctrină ar trebui să fie luată în considerare în tipul elaborării politice. Astfel, politica si doctrina ar trebui să urmărească să fie consistente si să se sprijine reciproc.

Fortele nu vor putea actiona împreună fără o doctrină comună si o dotare cu echipamente militare capabile să asigure interoperabilitatea între categoriile de forte, atât la nivel filozofic, îngăduind comandantilor de la diferite esaloane să aibă o viziune comună asupra operatiilor, cât si la nivel procedural, pentru ca, de exemplu, fortele terestre să poată solicita sprijin aerian, iar fortele aeriene să poată să-l ofere în timp real.

Doctrinele sau documentele cu valente doctrinare sunt elaborate pentru a fi folosite de diferite esaloane, răspunzând unor scopuri si nevoi diferite. Gama acestora variază de la cele cu caracter general până la cele care descriu proceduri si aspecte legate de standardizare în domeniile tactic sau tehnic, aplicabile celor mai mici esaloane. Doctrina de tip fundamental cuprinde, de obicei, structurile de comandă si control de la esaloane strategice si operative si este privită ca doctrina de bază pentru elaborarea celorlalte tipuri doctrinare.

Elementele esentiale ale Doctrinei Armatei României

Întelegerea si cunoasterea principiilor de bazp ale operatiilor întrunite, care s-au dovedit a fi de succes în gestionarea crizelor anterioare la care Armata a participat, reprezintă punctul de pornire al doctrinei. Aceste principii nu sunt absolute, existând însă o întelegere comună asupra importantei si relevantei acestora.

Principiile de bază ale desfăsurării operatiilor întrunite sunt :

- definirea clară a obiectivelor ;

- unitatea de efort ;

- sustinerea ;

- concentrarea efortului ;

- economia de forte si mijloace ;

- flexibilitaea, initiativă ;

- mentinerea moralului ;

- surprinderea adversarului ;

- evitarea surprinderii fortelor proprii ;

- simplitatea, multinationalitatea ;

Situatia operativă poate solicita un accent mai mare pe unele dintre ele. Spre exemplu, principiul surprinderii si concentrării efortului poate avea o conotatie diferită în operatiile de sprijinire a păcii decât aplicarea lor într-un conflict pe scară largă.