Neofuncționalism în Tratatul de la Lisabona

1. Neofuncționalismul

Ce este neofuncționalismul?

Neofuncționalismul este prima teorie care se centrează pe integrarea europeană. Ea apare în jurul anilor 1950, ca urmare a apariției primei Comunități (Tratatul de la Paris, semnat în 1951). Printre cei mai proeminenți teoreticieni se număra Ernst Haas și Leon Lindberg (student al lui Haas la Universitatea California, Berkeley). Din cadrul teoriei neofuncționale s-a născut termenul ”supranaționalism”, care denotă faptul că toate activitățile sunt puse la comun și nu pur și simplu realocate la nivelul unei autorități centrale .

Neofuncționaliștii consideră că o dată ce guvernele naționale fac primul pas în direcția integrării, procesul se va auto-susține și conduce guvernele chiar mai departe decât acestea au anticipat inițial. Eventual un asemenea proces poate duce, în cele din urmă, la formarea unui stat federal european.

Neofuncționalismul afirmă că integrarea europeană este un proces ce continuă în mod natural interdependențele în creștere și care vor avea ca rezultat dorit apariția unei noi comunități politice ce va elimina granițele statelor actuale . Cu alte cuvinte, neofuncționalismul dorește crearea unei comunități regionale, supranaționale, în cazul Uniunii Europene, o federație a statelor din Europa.

Ernst Haas, care este considerat fondatorul neofuncționalismului, a început prin a critica funcționalismul lui David Mitrany încercând să găsească soluții la punctele slabe la teoria lui Mitrany . Autorul a combinat funcționalismul lui David Mitrany cu apropierea pragmatică a integrării europene a lui Jean Monnet. Contrar funcționaliștilor, Ernst Haas și cei ce îi împărtășeau teoria, s-au axat pe integrarea regională, nu pe cea universală și au înțeles acest proces al integrării din punct de vedere politic, nu în totalitate funcțional sau tehnocratic.

Haas a definit integrarea ca fiind ”un proces prin care diferiți actori, din diferite zone distincte sunt convinși să-și transfere așteptările, convingerile și activitățile politice către un nou centru mai mare, ale cărui instituții posedă sau solicită jurisdicție asupra statelor naționale existente”(Ernst Haas, 1991).

Condițiile unei integrări regionale, după părerea lui Haas, erau ca cei ce își doresc o astfel de integrare să aibă structuri sociale diverse, să fie dezvoltați atât din punct de vedere economic, cât și industrial, dar și să aibă ideologii comune. Cu alte cuvinte, teoria lui Ernst Haas se limita să explice integrarea în democrațiile pluraliste . De altfel, teoria neofuncționalistă este considerată o teorie pluralistă deoarece s-a dezvoltat odată cu aceasta.

La rândul său, Philippe Schmitter considera că pentru ca în cadrul unei integrări regionale exista tensiuni externe ce îi pot împiedica evoluția, iar dacă aceste obstacole nu sunt înlăturate, actorii pot reevalua importanța angajamentului lor față de instituțiile regionale din care fac parte.

Elemente cheie ale teoriei neofuncționaliste

Cel mai important concept al neofuncționalismului este cel de spillover. Acest concept se referă la procesul de răspândire a cooperării dintr-un domeniu în altul. Cooperarea într-un domeniu conduce la cooperarea în alt domeniu sau chiar în mai multe alte domenii.

Potrivit unei definiții date de Leon Lindberg, spillover se referă la situația în care o acțiune dată relaționată cu un scop specific creează o situație în care acel scop specific poate fi realizat doar dacă se realizează alte acțiuni. Cooperarea politică are un scop specific ce conduce la formarea de noi scopuri ca mijloc de realizare a scopului specific inițial .

Conceptul de spillover este considerat de către Ernst Haas motorul integraționist pentru neofuncționalism, prin care cooperarea într-o zonă tehnică și funcțională, fără a fi criticată din punct de vedere politic, va declanșa în mod inevitabil integrarea și în sfere ce sunt sensibile din punct de vedere politic. Însă acest proces nu va reuși să intre în echilibru deoarece iau naștere noi tensiuni din cauza interconectivității statelor, fiind necesar implicarea actorilor economici și sociali pentru a se găsi soluții .

Potrivit spillover-ului, integrarea are loc prin rezolvarea unor crize și crearea unor noi cadre de cooperare. Se recunoaște deasemenea existența unor interese naționale și nu necesită un acord unanim între statele implicate, ci mai degrabă o convergență a intereselor în jurul obiectivelor comune. Totodată acesta afectează societatea prin încurajarea transferului loialității politice spre entitățile naționale.