Neofuncționalism în Tratatul de la Lisabona

I. Teoria neofuncționalistă

Integrarea europeană are la bază o vastă dezbatere asupra teoriilor integraționiste aplicate în plan real. Una dintre importantele dezbateri la nivel teoretic este cea între neofuncționalism și interguvernamentalism. Tratatul de la Lisabona este cel mai recent exemplu de implementare a gândirii teoretice în plan real, iar pentru a putea identifica trăsăturile acestui curent de gândire este necesară o prezentare a principiilor acestuia.

Neofuncționalismul este considerat în literatura de specialitate ca fiind prima teorie clasică privind integrarea europeană. Aceasta s-a dezvoltat în anii 1950, iar părintele curentului poate fi considerat Ernst Hass care prin lucrarea „The Uniting of Europe” a pus bazele teoriei neofuncționale.

Teoria neofuncțională este construită în jurul unei întrebări: în ce mod statele renunță la o parte de suveranitate și dezvoltă noi relații cu vecinii în mod voluntar pentru a dobândi noi modalități de soluționare a conflictelor

Principiul de bază al acestei teorii este transferul de loialitate și loialitatea multiplă. Astfel, această teorie se referă la comunitatea politică ca fiind loialitatea grupurilor și indivizilor față de suma instituțiilor politice europene. Deci, un transfer de loialitate nu necesită o negare a autorității statului național.

Profesorul Ernst Haas a construit această teorie bazându-se pe ideea că comportamentul uman este unul rațional și are o natură cooperativă. Astfel, neofuncționaliștii au centrat această teorie pe nevoi și nu pe stat. Privind statul într-un mod tehnic, neofuncționaliștii atrag atenția asupra dezvoltării de politici de natură să crească bunăstarea publică, iar politicile sunt rezultatul muncii elitelor. Pe scurt, neofuncționaliștii susțin că înainte de a avea loc integrarea trebuie să se parcurgă etape preliminare ca: transformarea atitudinii publice spre cooperare, manifestarea dorinței elitelor de a promova integrarea și un transfer de putere reală către noi autorități supranaționale

Rolul elitelor deține o parte mare a teoriei neofuncționale. Procesul de integrare este promovat de elite și anume de către liderii grupurilor de interese. Neofuncționaliștii susțin rolul elitelor deoarece persoanele care sunt implicate în mod constant în procesele de integrare dezvoltă anumite loialități europene care duc la susținerea procesului de integrare. În plus, procesul de integrare în sine duce la apariția de grupuri elitiste care își manifestă loialitatea față de instituțiile supranaționale și care își însușesc valorile europene mult mai ușor decât reprezentanții guvernamentali.

Un alt principiul al teoriei se referă la faptul că progresul din domeniul tehnic și economic trebuie să ducă la o cooperare politică mai strânsă, de aici provenind și accentul pus în neofuncționalism pe cunoașterea consensuală (consensual knowledge) la nivelul elitelor politice, care ar avea rolul de a facilita cooperarea interstatală. Astfel se propune depășirea statului-națiune și luarea deciziilor la un nivel supranațional.

Ca și teoria funcționalistă, pilonul central al neofuncționaliștilor este conceptul de spill-over. Spill-overul a fost definit ca fiind „o situație în care o acțiune dată, legată de un obiectiv specific, creează o situație în care obiectivul original poate fi asigurat doar urmând acțiuni ulterioare, suplimentare, care la rândul lor creează condiții ulterioare și o nevoie pentru un câmp mai mare de acțiune, și așa mai departe”

În prezent există trei forme de spill-over : politic, funcțional și cultivat.

Spill-over-ul politic se referă la presiunile politice pentru adâncirea integrării în momentul în care grupurile de interese își manifestă presiunea la nivel supranațional ca urmare a integrării cu succes a unui sector al economiei. Neofuncționaliștii susțin ideea că grupurile de interes devin apărătorii procesului de integrare datorită faptului că efectele pozitive ale integrării unui anumit sector economic atrag atenția asupra oportunităților din alte sectoare. Astfel, grupurile de interese trebuie să aibă un lobby puternic pe lângă guverne pentru a le împiedica o retragere în fața adâncirii procesului de integrare.