Teorii și Modele ale Conducerii

Teoriile conducerii sunt extrem de numeroase şi variate, din această cauză a fost necesară gruparea lor în funcţie de anumite criterii. Unii autori grupează teoriile conducerii după criteriul tematic, iar alţii folosesc criteriul cronologic în gruparea lor.

Ambele modalităţi de sistematizare ale teoriilor conducerii au atât avantaje cât şi dezavantaje. Prima modalitate (gruparea tematică), oferă o viziune din punct de vedere problematic, dar menţinând cont de criteriul cronologic, ar putea produce o oarecare confuzie. Cea de-a doua modalitate surprinde evoluţia istorică a teoriilor asupra conducerii, dar este nevoită să revină asupra unei serii de idei, să le reia, deoarece acestea nu au apărut într-o succesiune logică, ci uneori concomitent sau chiar devansându-se unele pe altele.

Din cele două modalităţi de grupare a teoriilor de conducere putem observa următoarele concluzii:

- acestea evidenţiază multitudinea preocupărilor şi eforturilor autorilor de a pătrunde în intimitatea fenomenului studiat şi de a permite cunoaşterea şi stăpânirea lui.

- În ciuda multitudinii şi diversităţii concepţiilor şi teoriilor despre conducere, a divergenţelor existente între autori, chiar a unor controverse între ei, există multe puncte de vedere comune care a dus la o mai bună cunoaştere a acestui domeniu.

În continuare voi încerca o îmbinare flexibilă a celor două criterii şi din multitudinea de teorii referitoare la conducere cele mai importante se pot grupa după următoarele criterii de clasificare:

Teorii personalogice

Conform acestor teorii, conducătorii se nasc şi nu devin, iar conducerea se bazează pe o serie de însuşiri sau trăsături de personalitate înnăscute. Teoriile personalogice se atrenează pe persoane care desfăşoară activitatea de conducere şi nu pe activitatea în sine.

Din categoria teoriilor personalogice fac parte teoria conducerii carismatice şi teoria trăsăturilor.

Teoria conducerii carismatice

Conform teoriei conducerii carismatice, liderul eficient este acela care poate induce schimbări majore în atitudinile şi convingerile subordonaţilor şi adeziune la scopurile şi misiunea organizaţiei. ( Chirică Sofia, pg 199)

Prin prisma acestei concepţii, conducerea este socotită o funcţie a persoanei înzestrate încă de la naştere cu o serie de aptitudini sau particularităţi psihologice care asigură succesul în conducerea şi dirijarea oamenilor.

Termenul de carismă a fost preluat din limba greacă – Kharisma-, el semnifică harul, darul, calitatea excepţională cu care este înzestrată o persoană.

Chiar dacă, teoria şi modelul conducerii carismatice, aşa cum au fost formulate iniţial, au fost depăşite, ele nu sunt total lipsite de semnificaţie, deoarece au impulsionat cercetările care au condus la formularea teoriei trăsăturilor din anii `30, `40 ai secolului trecut şi a unei noi teorii „renovate” a conducerii carismatice în anii `80, `90.

Teoria trăsăturilor

Studiile de început ale fenomenului au încercat să identifice calităţile necesare unui conducător eficient. Din cele peste 100 de studii realizate până în anul 1950, s-au identificat o serie de trăsături şi caracteristici comune, care reprezentau doar 5% din totalul calităţilor identificate. S-a ajuns la concluzia că nu se pot identifica suficiente calităţi comune ale conducătorilor de succes pentru a se realiza un model ideal de conducător. Totuşi, factorii asociaţi cel mai adesea conducerii au fost următorii:

- capacităţile( inteligenţă, energie, facilitatea comunicării, originalitate)

- reuşita (instrucţie, cunoaştere, putere atletică)

- responsabilitatea (siguranţa, iniţiativa, perseverenţa, agresivitate, încredere în sine, plăcerea de a excela)

- participarea (activitatea, sociabilitatea, adaptabilitatea, simţul umorului)

- statutul (nivel socio- economic, popularitate).

Diversitatea trăsăturilor liderilor eficienţi rămâne o realitate. Subiectivismul cercetărilor care şi-au orientat interviurile şi alte instrumente de investigare spre trăsăturile particulare, pe care se aşteptau să le găsească la liderii eficienţi poate fi o explicaţie. Chiar au această rezervă, diversitatea trăsăturilor identificate rămâne un fapt, a cărui explicare conduce la ideea că trăsăturile responsabile de succesul liderului diferă de la o situaţie de conducere la alta. În ciuda unor caracteristici comune, grupuri diferite şi activităţi diferite ale grupului cer diferite tipuri de lider.

Teoriile comportamentiste

Au apărut şi s-au dezvoltat în continuare şi ca o alternativă la teoriile personologice. Prin anii `50, constatându-se ineficienţa listelor interminabile de trăsături, de cele mai multe ori contradictorii în studiul conduserii, cercetătorii şi-au schimbat investigaţiile. Aceştia au rămas centraţi pe persoana conducătorului, dar cercetează mai mult comportamentele acesteia, încercând să observe modul şi gradul în care ele influenţează eficient actvititatea de conducere. În felul acesta s-au conturat două teorii ale conducerii, relativ asemănătoare între ele, şi anume teoria elaborată de cercetătorii de la Ohio State University şi teoria elaborată la University of Michigen- Institute for Social Research.