Tratatul de la Lisabona

Astazi este o zi in care Europa priveste inainte, in care lasa deoparte anii de diviziuni privind institutiile sale si actioneaza pentru a lua masuri puternice si colective in probleme care conteaza cel mai multe pentru cetatenii europeni: securitatea, schimbarea climatica, locurile de munca si cresterea economica" ( Václav Klaus )

Tratatul de la Lisabona s-a semnat, la 13 octombrie 2007 , și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Semnătura însă nu a fost de ajuns pentru a putea intra în vigoare tratatul, ci era necesară realizarea ratificării sale de către toate statele membre. Statele membre au fost de acord ( cu ocazia Consiliului European prilejuit de semnarea Tratatului) cu realizarea ratificării pe parcursul anului 2008.

Trebuie amintit că textul Tratatului a fost modificat dintr-unul constituțional într-unul specific tratatelor obișnuite pentru a ușura eventualele referendumuri de ratificare.

- În martie 2008 , șase state ratificaseră deja Tratatul : Ungaria, Slovenia, Malta, Franța, Bulgaria.

- Parlamentul European în anul 2008 a reușit să adopte o rezoluție favorabilă reformei, și în care recomanda statelor membre “Ratificarea Tratatului”.

Tratatul de la Lisabona reprezintă o importantă imbunătățire a vehilor tratate, ceea ce înseamnă o creștere a capacității decizionale a Uniunii Europene, o întărire a drepturilor cetățenilor europeni, și o imbunătățire a funcționării instituțiilor europene. Consensul aparent în privința ratificării Tratatului de la Lisabona, prin evitarea comodă a unei consultări populare ascunde permanetizarea clivajului dintre cei favorabili și cei defavorabili Tratatului constituțional, dar este departe de a repara ruptura produsă în anul 2005.

În ceea ce privește procedura ratificării naționale, era prevăzut doar un referendum, cel din Irlanda - țară in care există obligația constituțională de a ratifica prin vot popular toate tratatele europene ce implică cedări de suveranitate.

- Cetățenii din Irlanda au respins referendumul, dar procesul a continuat iar al doilea vot, de această pozitiv, a obligat pe presedinții eurosceptici să-si pună semnătura pe tratat.

- În Danemarca a fost făcut un referendum care privea acceptarea opting-out urilor referitoare la euro ( 1993), apărarea și zona de libertate, securitate și justiție.

- Guvernul lui Gordon Brown ( laburist) a “fentat” oarecum referendumul deoarece au susținut că Tratatul nu conține cedări de suveranitate și că Regatul Unit al Marii Britanii a obținut toate redlines-urile solicitate.

- Francezii apelau ca argument în favoarea ratificării parlamentare la ”forma juridică a noului Tratat”. Prioritatea pentru guvernul din Franța și pentru Sarkozy era aceea de a reuși ratificarea parlamentară a Tratatului de la Lisabona, ceea ce a și reușit la 7 februarie 2008, după un vot favorabil în Adunarea Natională și Senat.

Intenția statelor membre era aceea de a ratifica tratatul de-a lungul anului 2008, astel încât să poată intra in vigoare în 2009 pentru ca alegerile din Parlamentul European din iunie 2009 să fie organizate pe noile prevederi. Trebuie spus că metoda ordinară de revizuire a tratatelor introdusă prin Tratatul de la Maastricht, prevedea inițiativa revizuirii “în mainile” Comisiei sau ale statelor membre, după care urma convocarea unei conferințe a reprezentanților statelor membre, care discută reforma si o adoptă consensual. Datorită reformei metodei de revizuire a tratatelor, realizată prin apariția Convenției, au loc unele schimbări de plan. Astfel Parlamentul European, apare ca actor cheie al revizuirii tratatelor devenind parte a puterii constituante.

Procedura de revizuire a Tratatelor prin “tandemul Convenție + CIG”, nu reprezintă însă unica formă de revizuire a tratatelor, ci, în scopul creșterii unei Uniuni din ce în ce mai extinse.

Asocierea parlamentelor naționale la procesul decizional a Uniunii Europene are o dublă semnificație:

- pe de o parte, permite parlamentelor naționale să controleze mai eficient acțiunea europeană a propriilor guverne.

- pe de altă parte, parlamentele naționale devin actori ex-ante ai reformei în cazul convocării unei Convenții, si ex-post prin participarea lor tradițioanală la ratificarea națională a noilor tratate.

Deci se stabilește astfel că regula generală pentru revizuirea tratatelor o constituie convocarea Convenției( aceasta la rândul sau va aproba o propunere de text care o va înainte CIG). Tratatul de la Lisabona permite ca, în cazul în care convocarea unei Convenții nu se justifică, Consiliul European să poată decide, tot prin prin majoritatea simplă si cu aprobarea prealabilă a Parlamentului European. Astfel spus, prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European se transformă într-un actor total al politicii constituționale, deoarece de el depinde eventuala neconvocare a Convenției și deci rămânerea sa pe dinafara revizuirii tratatelor. Tratatul definește Convenția în trăsăturile sale esențiale, recuperând acquis-ul celor doua convenții deja existente .