UE - Istoric, Institutii, Procese Decizionale

I. Procesul de integrare europeana

Inceputul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, cand ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea catorva state europene intr-un proiect de cooperare mai stransa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrangere asupra membrilor sai. Initiativa a constat in integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, in cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat il constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente intre Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

In 1951, negocierile desfasuarate intre sase tari – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se infiinţa Comunitatea Europeana a Carbunelui si Oţelului (CECO).

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), initiativa care a esuat insa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Frantei.

O relansare in forta a „initativei europene” a avut loc în anul 1955, in cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra infiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna şi asupra crearii unei organizatii pentru energia atomică. O comisie de experti condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) şi tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la

1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piete comune” si de abordarea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre statele membre.

Crearea unei piete comune nu inseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente in calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala), piata comuna inseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune in domenii strategice (agricultură, comert, transport şi concurenta) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea cresterii performantei activitatilor economice.

Astfel, în 1968, Comunitatea Economica Europeana avea deja incheiată uniunea vamala si avea o piata agricola comuna.

1.1. Extinderea integrarii europene

Extinderea integrarii europene inseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontala) si consta în aderarea de noi membri la Comunitatea Economica Europeana. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfasurat in cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrarii geografice fiind indicate mai jos:

- Membri fondatori: 1957 — Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;

-Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

-A doua extindere: 1981 — Grecia;

-A treia extindere: 1986 — Portugalia, Spania;

-A patra extindere: 1996 — Austria, Finlanda, Suedia;

- A cincea extindere: 2004 — Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria

- A sasea extindere: 2007 – Romania si Bulgaria

I.2. Adancirea integrarii europene

Procesul de adancire a intregrarii europene (sau integrarea pe verticala) a demarat in anii ’50

si are in vedere urmatoarele aspecte:

a) cresterea progresiva a obiectivelor comune, pe care statele membre decid sa le realizeze impreuna, prin extinderea ariilor politicilor comune;

b) intarirea caracterului supranational al Comunitatii, prin utilizarea extensiva a sistemului de vot majoritar (in locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui stat membre, precum şi prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentaţi cetaţenii europeni).

În tabelul de mai jos sunt prezentate tratatele prin care a fost amendat Tratatul UE: